312 Azusa Street
Fotografie folosit cu permisiune
Sediul Credința apostolică internațională
Portland, Oregon

AZUSA BOOKS


CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN APRILIE ANUL 1906?

O scurtă povestire despre istoria bisericii noastre

de Amos Morgan

Drepturi de autor © 1996, 2002, 2003, si 2007 de către Amos Morgan.
Nu duplicat fără permisiunea

C U P R I N S

1. Ce s-a întâmplat înainte de anul 1906?

2. Ce s-a întâmplat în anul 1906?

3. Ce s-a întâmplat în anul 1907?

4. Ce s-a întâmplat între anul 1908 şi anul 1915?

5. O istorie a taberelor

6. Un rezumat al capitolelor de la 1 la 5

7. Concluzie

8. Bibliografie


 

CAPITOLUL 1

Ce s-a întâmplat înainte de anul 1906?

Iată cum a arătat calendarul în anul 1906. Am marcat cu roşu unele date pe care le-am considerat a fi demne de atenţie specială. Spre acest an suntem călăuziţi, dar în capitolul acesta dorim să mergem în urmă, încă şi mai departe în timp, pentru a avea cadrul în care se conturează relatarea noastră.

1906
IANUARIE FEBRUARIE MARTIE
D L M M J V S D L M M J V S D L M M J V S
  1 2 3 4 5 6   1 2 3   1 2 3
7 8 9 10 11 12 13 4 5 6 7 8 9 10 4 5 6 7 8 9 10
14 15 16 17 18 19 20 11 12 13 14 15 16 17 11 12 13 14 15 16 17
21 22 23 24 25 26 27 18 19 20 21 22 23 24 18 19 20 21 22 23 24
28 29 30 31   25 26 27 28   25 26 27 28 29 30 31
APRILIE MAI IUNIE
D L M M J V S D L M M J V S D L M M J V S
1 2 3 4 5 6 7   1 2 3 4 5   1 2
8 9 10 11 12 13 14 6 7 8 9 10 11 12 3 4 5 6 7 8 9
15 16 17 18 19 20 21 13 14 15 16 17 18 19 10 11 12 13 14 15 16
22 23 24 25 26 27 28 20 21 22 23 24 25 26 17 18 19 20 21 22 23
29 30   27 28 29 30 31   24 25 26 27 28 29 30
IULIE AUGUST SEPTEMBRIE
D L M M J V S D L M M J V S D L M M J V S
1 2 3 4 5 6 7   1 2 3 4   1
8 9 10 11 12 13 14 5 6 7 8 9 10 11 2 3 4 5 6 7 8
15 16 17 18 19 20 21 12 13 14 15 16 17 18 9 10 11 12 13 14 15
22 23 24 25 26 27 28 19 20 21 22 23 24 25 16 17 18 19 20 21 22
29 30 31   26 27 28 29 30 31   23 24 25 26 27 28 29
30
OCTOMBRIE NOIEMBRIE DECEMBRIE
D L M M J V S D L M M J V S D L M M J V S
  1 2 3 4 5 6   1 2 3   1
7 8 9 10 11 12 13 4 5 6 7 8 9 10 2 3 4 5 6 7 8
14 15 16 17 18 19 20 11 12 13 14 15 16 17 9 10 11 12 13 14 15
21 22 23 24 25 26 27 18 19 20 21 22 23 24 16 17 18 19 20 21 22
28 29 30 31   25 26 27 28 29 30   23 24 25 26 27 28 29
30 31  

 

Cum ar putea să ne mai preocupe acum ceea ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă? Ne preocupă întrucât este o parte a istoriei noastre, dar este, de asemenea, şi o parte a prezentului nostru.

Asociaţii ale sfinţeniei s-au format spre sfârşitul anilor 1800 pentru a promova învăţătura sfinţeniei în rândul creştinilor. La început au fost la scară locală şi majoritatea oamenilor implicaţi erau metodişti. Nu a fost o biserică nouă, ci, mai degrabă, o încercare de a promova învăţătura sfinţeniei în rândul oamenilor bisericii. În curând aveau să se constituie asociaţii regionale. Nu toţi cei interesaţi au intrat în asociaţie, unele grupuri au fost independente, dar istoria şi ţelurile lor, toate au fost aceleaşi. La început, aproape toţi au fost membri ai Bisericii Metodiste, dar treptat noile biserici s-au dezvoltat în cadrul acestor grupuri. Astăzi, Biserica Nazarinenilor este una dintre cele mai cunoscute biserici provenită din mişcarea de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ascensiunea mişcării sfinţeniei a început din cauza unei schimbări percepute în Biserica Metodistă. De la începuturile ei, Biserica Metodistă a transmis învăţătura potrivit căreia desăvârşirea creştină prin sfinţire este de cea mai mare importanţă pentru viaţa creştină. John Wesley – fondatorul bisericii metodiste – a scris o carte care se intitulează O Prezentare Desluşită a Desăvârşirii Creştine (A Plain Account of Christian Perfection). El a pus un mare accent pe importanţa sfinţirii. Timp de aproape o sută de ani biserica fondată de el a continuat această temă. Examinarea bisericii era lăuntrică; desăvârşirea creştină a credincioşilor. Totuşi, spre sfârşitul anilor 1800, examinarea bisericii a devenit exterioară. Problemele sociale au devenit o parte a agendei bisericii. Lupta împotriva relelor sociale a început să aibă prioritate faţă de nevoia de sfinţire a credinciosului. Care au fost motivele atunci nu este un lucru bine cunoscut, dar se poate ca motivele de atunci să nu fie prea mult diferite de motivele din zilele noastre. De exemplu, în timpul războiului rece infiltrarea comunistă atât din şcoli, cât şi la nivelul guvernării, a devenit pentru mulţi o preocupare a bisericii. Acum avortul, drepturile diverselor grupuri, violenţa la televiziune, etc. sunt preocupările bisericii. În timpul anilor 1920, abstinenţa (abţinerea de la consumul băuturilor alcoolice) a constituit o importantă preocupare socială a bisericii.

Noi suntem descendenţi ai celor din mişcarea Sfinţenia. Examinarea noastră este lăuntrică. Noi nu iniţiem marşuri în parade anti-avort. Noi suntem împotriva avortului, dar este punctul nostru de vedere că evitarea unui avort prin interzicerea intrării într-o clinică (fără ca mama să fie salvată) s-ar putea încheia cu pierderea mântuirii sufletelor celor doi, atât a mamei, cât şi a copilului. Pe de o parte, dacă putem să salvăm mama, ca individ, ea nu va avea avort, iar sufletul ei va fi fost de asemenea salvat. Noi suntem oameni ai unui singur motiv, însă acest singur motiv este mântuirea personală, (precum şi sfinţirea), nu reforma socială.

Unele biserici ale sfinţeniei au folosit cuvântul „penticostal“ ca parte a numelui bisericilor lor. Biserica Nazarinenilor respinge mişcarea „limbilor“ şi crede că „ploaia târzie“ a început în Ziua Cincizecimii şi că ei au primit Duhul Sfânt. Eu nu am cunoştinţă de nici o confesiune bisericească, existentă la 1900, care să fi crezut că vorbirea într-o altă limbă, înţeleasă de alţii, dar nu de cel sau cea care o vorbeşte, a fost evidenţa iniţială a botezului în Duhul Sfânt. Biblia nu spune că un astfel de lucru s-ar întâmpla, dar spune că un astfel de lucru s-a întâmplat. Încercaţi numai să vă amintiţi că, în situaţia în care expresia „penticostal“ ar fi fost folosită înaintea vremurilor legate de istorisirea noastră, atunci ar fi însemnat primirea Duhului Sfânt când eşti sfinţit, nu folosirea prezentă a expresiei. (Ulterior, Biserica Nazarinenilor a fuzionat cu o altă biserică, respectiva biserică utilizând expresia „penticostal“ ca parte a denumirii ei. După aceea s-a adoptat denumirea Biserica Penticostală a Nazarinenilor.) Încă şi mai târziu, pentru a evita faptul de a nu fi cumva confundaţi cu vorbitorii în „limbi“, ei au eliminat cuvântul „penticostal“ şi au reluat denumirea lor iniţială.)

Există consemnări cu privire la oameni care au primit o binecuvântare spirituală şi vorbirea în limbi înainte de anul 1900, dar acei oameni fuseseră învăţaţi că ei deja fuseseră botezaţi în Duhul Sfânt când au fost sfinţiţi. De aceea, ei nu au sesizat adevărul a ceea ce se întâmpla. Nici o învăţătură nu a fost corectată şi nimeni nu a luat o atitudine doctrinală la vremea aceea.

Cel mai important eveniment pentru noi, de care să ne amintim de la începutul istoriei timpurii, s-a produs la 01.01.01, adică la 1 ianuarie 1901. La mijlocul lunii octombrie a anului 1900, un predicator al cărui nume a fost Charles Parham a început o Şcoală Biblică în Topeka, Kansas. El a denumit şcoala aceea Colegiul Biblic Betel. Câteva familii şi câţiva indivizi s-au strâns până când au fost între 35 până la 40 de studenţi. Câţiva studenţi au frecventat şcoala, aşa că ei au putut să devină lucrători creştini mai buni sau misionari în case. Alţii doar au vrut să devină creştini mai buni, la fel ca tine şi ca mine, atunci când participăm la Studiul Biblic din biserica noastră.

Parham era un om mic de statură şi avusese nişte probleme de sănătate în copilărie. Ca rezultat al rugăciunii, el a fost vindecat în chip miraculos. Iar acum, în calitate de slujitor, el preda învăţătura potrivit căreia oamenii trebuie să găsească mântuirea, sfinţirea şi vindecarea divină, dar că ei trebuie „să lupte pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna.“ Această credinţă el a denumit-o „Credinţa Apostolică.“ În colegiul său (de fapt o şcoală biblică localizată şi condusă într-o casă a cărei arhitectură semăna cu un castel şi unde cursurile ţineau doar câteva luni) Parham a interzis toate comentariile biblice şi manualele ajutătoare. Biblia avea să fie numai şi numai singurul text utilizat. Studenţii trăiau în incinta şcolii „şi aveau toate de obşte.“ Se poate să fi avut şi un cerc al rugăciunii, aşa încât rugăciunile şi studiul biblic erau continue. Parham şi studenţii lui, erau oameni ai sfinţeniei. În anul 1900 acest termen semnifica oameni care credeau că erau mântuiţi, sfinţiţi şi că Duhul Sfânt locuia în ei. În schimb, toţi aceştia nu au avut parte de experienţa vorbirii în alte limbi, dar au crezut că la sfinţire ei au primit Duhul Sfânt.

În intervalul cuprins între mijlocul lunii octombrie şi puţin înainte de Crăciun, ei au parcurs subiecte ale Bibliei, şi-anume: pocăinţa, neprihănirea, consacrarea, sfinţirea şi vindecarea. La Crăciun, profesorul Parham trebuia să plece pentru alte angajamente, aşa că le-a spus studenţilor lui să-şi continue studiile despre botezul Duhului Sfânt. Majoritatea şcolilor biblice foloseau mult comentariile biblice în studiile lor, dar Colegiul Biblic Betel nu avea comentarii, doar Biblia.

Atât timp cât Parham era plecat, şase dintre surori s-au dus în camera de rugăciune ca să studieze şi să se roage. Citind despre felul în care Duhul Sfânt fusese dat în Ziua Cincizecimii, una dintre ele a zis: „Noi nu am vorbit în alte limbi când am fost sfinţite.“ Iată că cineva a avut curajul să compare propriile ei convingeri cu Biblia. Faptul acesta a fost semnificativ. Agnes Ozman, una dintre cele şase surori prezente, s-a rugat astfel: „Doamne, Tu cunoşti învăţătura noastră de dinainte, cum am fost învăţaţi despre primirea botezului Duhului Sfânt când am fost convertiţi. Apoi, după aceea, am fost învăţaţi că am primit Duhul Sfânt când am fost sfinţiţi. Acum, Doamne, dacă noi nu am primit Duhul Sfânt, dă-ni-L.“ Ea le-a cerut celorlalte surori să se roage pentru ea. În felul acesta, doar la puţin timp după miezul nopţii, în data de 01.01.01, ea a avut parte de experienţa Penticostală. Este important pentru istoria noastră să ne amintim că nici sora aceea, nici tovarăşele ei, nu au avut nici o altă formă de pregătire ca să explice ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Ce se întâmplă când ai doar Biblia ca sursă de cunoaştere? Nu ar trebui să ajungi la o cunoaştere a adevărului? Aşa s-ar părea, însă în cazul acesta nu era nici un profesor de faţă, iar lucrurile ar fi putut să ajungă rău. Aceasta este exact ceea ce Parham a crezut că s-a întâmplat când s-a întors pe data de trei ianuarie. Până când Parham s-a întors, cam vreo doisprezece studenţi avuseseră parte de aceeaşi experienţă. El a fost surprins, şi se întreba cum ar fi putut el să oprească totul, în situaţia în care Domnul l-ar întreba dacă avea să rămână credincios acestei învăţături? Primind un astfel de mesaj de la Dumnezeu, el de asemenea a căutat şi a avut parte de aceeaşi experienţă. La mai puţin de două săptămâni după evenimentele întâmplate, Ziarul Oraşului Kansas (The Kansas City Journal) l-a citat pe Parham, publicând următoarele cuvinte: „Un necredincios care merge într-o biserică unde persoanele vorbesc în alte limbi va spune că sunt nebuni, după cum au spus necredincioşii despre apostoli în Ziua Cincizecimii. Prima dată când am intrat în încăperea în care aceşti studenţi vorbeau în limbi necunoscute, mi-am zis, folosind cuvintele cuiva din vechime: ‘Sigur aceştia sunt plini de must.’ Şi cel necredincios înclină să creadă aşa.“ (Mult mai târziu, aveau să circule zvonuri potrivit cărora Parham a fost prezent şi că s-a rugat pentru sora Agnes Ozman în noaptea în care ea a fost botezată în Duhul Sfânt. Zvonurile acestea, aşa după cum s-a mai spus, au apărut mult mai târziu.) Nu toţi studenţii au acceptat recent descoperita experienţă. Majoritatea lor s-au opus faţă de ceea ce s-a întâmplat şi au părăsit grupul.

La început se pare că majoritatea oamenilor s-au opus noilor învăţături care au apărut la Colegiul Biblic Betel. Aparent, acolo erau doar câţiva convertiţi. Răspunsul lui Parham dat celor care s-au opus învăţăturilor lui, a fost următorul: „De ce nu acceptaţi dovada Bibliei?“ El şi-a îndemnat studenţii să aibă credinţă apostolică, astfel că, după primirea experienţei penticostale, ei au adoptat acea expresie ca fiind numele lor. În anul 1903, unii din cadrul grupului, împreună cu Parham, s-au dus în Galena, Kansas, pentru adunări speciale pe o durată de trei luni. Ei au început să aibă succes încurajator. Multe persoane au fost mântuite, sfinţite şi botezate în Duhul Sfânt. Howard Goss (care mai târziu avea să se distingă) a fost unul dintre cei convertiţi. Aproximativ o sută de persoane au primit botezul Duhului Sfânt în timpul acelor întâlniri conduse de Credinţa Apostolică.

Spre sfârşitul anului 1904 sau la începutul anului 1905, Parham şi unii dintre lucrătorii lui din cadrul Credinţei Apostolice s-au dus în Texas în vederea adunărilor. Ei au ţinut adunări în câteva locuri din Texas, înregistrând rezultate bune. Până la vremea aceasta, Credinţa Apostolică a crescut, devenind mai degrabă un grup mare, dar numai în Kansas, Missouri, Arkansas, Oklahoma, Texas şi în zonele învecinate. Creşterea a fost rapidă, mai ales în Texas. S-a estimat că până la sfârşitul verii anului 1906, Credinţa Apostolică a numărat 13.000 de oameni în aria cuprinsă între Texas şi Kansas.

W.F. Carothers, păstor al bisericii sfinţeniei din Brunner, Texas, împreună cu adunarea lui, au aderat la Credinţa Apostolică. El era avocat, agent de vânzări-cumpărări de case, precum şi păstor, dar era profund devotat lucrării Evangheliei. Parham l-a numit directorul lui la nivel de stat federal (şi mai târziu director regional) în cadrul Credinţei Apostolice, iar pentru sine Parham a adoptat titlul de „Proiector“ (far). Împreună, ei au inaugurat o şcoală biblică în Houston, Texas în toamna anului 1905.

William Seymour fusese predicator baptist, dar cercetarea lui în vederea unei umblări mai apropiate cu Dumnezeu l-a condus spre oamenii sfinţeniei. Acolo el a fost sfinţit şi a devenit lucrător în cadrul slujirii sfinţeniei. La vremea aceea, sudul era segregat din punct de vedere rasial. Ca urmare, albii şi negrii nu mergeau la aceleaşi şcoli, nu frecventau aceleaşi biserici, restaurante, hoteluri, etc. Însă William Seymour a auzit de şcoala biblică şi a dorit să o frecventeze. Există atâtea variante, încât nu este posibil să se afirme cu exactitate cum s-a întâmplat – probabil că prietena lui Lucy Farrow l-a ajutat – oricum, Seymour a fost în stare să se înscrie la şcoală. El a crezut şi a îmbrăţişat învăţăturile, deşi el, personal, nu a avut parte de experienţa penticostală în timp ce se afla aici.

O mare trezire spirituală a religiei a început în toamna anului 1903 şi a continuat timp de aproape doi ani în Ţara Galilor. S-a estimat că 100.000 de oameni au fost convertiţi de-a lungul acestui timp. Nu a existat nici o legătură între trezirea din Ţara Galilor din 1904 – 1905 şi trezirea penticostală care şi-a avut originea în Topeka, Kansas pe data de 1 ianuarie 1901. Ceea ce s-a întâmplat a fost că ştirile în legătură cu trezirea din Ţara Galilor au ajuns pe coasta de vest (Los Angeles) înaintea ştirilor trezirii spirituale a Credinţei Apostolice. Cineva a scris că trezirea din strada Azusa a început în Ţara Galilor. Din nefericire, majoritatea celor care mai târziu au scris o istorie despre evenimentele care au avut loc acolo au copiat o eroare. Această convingere a persistat până când, aproape în mod universal, a fost acceptată ca adevărată. Doar interesul deosebit de recent în acele evenimente timpurii a făcut să apară adevărul. Cei care se rugau în bisericile lor pentru o trezire spirituală, de felul celei din Ţara Galilor, au presupus că trezirea din strada Azusa în Los Angeles ar fi fost, de fapt, un răspuns primit la rugăciunile lor. S-ar fi putut foarte bine să fie RĂSPUNSUL la rugăciunile lor, dar ei au înţeles greşit felul în care s-a produs. O, scuze, dar cred că am luat-o înaintea cursului firesc al relatării mele.

Păstorul Smale, un om de origine din Ţara Galilor, a fos păstorul unei biserici baptiste în Los Angeles. El a revenit acasă foarte mult emoţionat şi entuziasmat în privinţa trezirii spirituale din Ţara Galilor, după o vizită efectuată acolo în ţara natală. De ce nu ar putea şi în Los Angeles (în speţă în biserica lui) să aibă loc o astfel de trezire spirituală? Se întâmplase, a fost o trezire spirituală în timpul slujirii sale în biserica aceea, dar a fost local, nu a cuprins oraşul Los Angeles. Totuşi, trezirea a fost de o astfel de durată şi intensitate, încât el a fost nevoit să demisioneze din organizaţia baptistă. După aceea, păstorul Smale a format o biserică independentă denumită „Biserica Noul Testament.“

Un oaspete ocazional al bisericii Noul Testament a fost Frank Bartleman. El a fost un om neobişnuit. Era predicator, dar nu ar fi acceptat pastoraţia. De asemenea, el nu s-ar fi afiliat nici unei organizaţii. Însă mergea prin toate bisericile unde i se permitea să participe într-o anumită măsură. De exemplu, el mergea la biserica Noul Testament cu mult înainte ca să înceapă serviciul divin şi îi îndemna pe toţi cei care ajunseseră devreme să nu depindă de păstor pentru a începe serviciul de rugăciune. El încerca să-i facă să înceapă un serviciu de rugăciune pe treptele bisericii, înainte ca păstorul să fi ajuns acolo. Un lucru pe care l-a făcut Bartleman, şi l-a făcut bine, a fost scrisul. El a scris articole pentru câteva publicaţii bisericeşti. Articolele sale despre trezirea spirituală la biserica Noul Testament au fost pe larg citite şi au creat un anumit grad de senzaţie. De asemenea, el a scris şi scrisori lui Evan Roberts, liderul nominal al trezirii spirituale din Ţara Galilor, cerându-i să se roage pentru un fel de trezire spirituală în Statele Unite, de felul celei din Ţara Galilor. Evan Roberts i-a răspuns zicând: „Ne vom ruga pentru voi, continuaţi rugăciunea.“ Lucrul acesta a fost repetat de trei sau patru ori.

Aceste evenimente s-au petrecut simultan, ca într-un tipar, înainte de anul 1906. Întocmai ca petecele cusute împreună pentru a face o cuvertură matlasată, acestea au fost ţesute ca un tipar în propria noastră istorie. Şi acum să privim la anul 1906.

Back to Index

CAPITOLUL 2

Ce s-a întâmplat în anul 1906?

IANUARIE FEBRUARIE MARTIE
D L M M J V S D L M M J V S D L M M J V S
  1 2 3 4 5 6   1 2 3   1 2 3
7 8 9 10 11 12 13 4 5 6 7 8 9 10 4 5 6 7 8 9 10
14 15 16 17 18 19 20 11 12 13 14 15 16 17 11 12 13 14 15 16 17
21 22 23 24 25 26 27 18 19 20 21 22 23 24 18 19 20 21 22 23 24
28 29 30 31   25 26 27 28   25 26 27 28 29 30 31

1 ianuarie a fost a cincea aniversare a Credinţei Apostolice. În afară de acest eveniment, nu avem nimic sigur care să aibă ca dată luna ianuarie. În Houston, Texas, şcoala biblică s-a încheiat şi după câte ştim Parham s-a întors în Baxter Springs, Kansas, unde şi-a stabilit sediul. Unii vor spune că era o dată mai târzie când el a plecat din Texas. Odată cu plecarea lui, Carothers a rămas responsabilul lucrării Credinţa Apostolică în Texas. Cam pe atunci, trezirea din Ţara Galilor începea a se diminua.

Credinţa Apostolică era izolată de alte biserici. Dacă cineva ar fi vrut să spună ceva despre ei, atunci nu era ceva bun. Pe altă parte, articolele lui Bartleman despre marile aşteptări ale trezirii spirituale la Biserica Noul Testament erau citite pe larg în cercurile bisericii sfinţeniei. Pe lângă acestea, având proaspăt în memorie consemnările trezirii spirituale din Ţara Galilor, serviciile de rugăciune au devenit lozinca zilei. Aceste servicii apăreau în multe locuri. Unele afaceri chiar au fost închise pentru anumite ore ale zilei, tocmai pentru a găzdui adunări de rugăciune la ora amiezii.

Doamna Julia Hutchins a fost liderul câtorva familii de culoare din Los Angeles care nu au îmbrăţişat învăţătura sfinţeniei şi care încercau să pornească propria lor biserică. Ea a simţit chemarea divină de a deveni misionară în Africa. Cineva i-a sugerat că William Seymour din Houston, Texas ar fi păstor bun pentru biserica ei. Se poate să fi fost Neely Terry cea care a făcut recomandarea. În orice caz, el a fost contactat şi invitat să vină în Los Angeles ca să predice în biserica doamnei Hutchins. Legătura a fost făcută fie în luna luna ianuarie, fie la începutul lunii februarie a anului 1906. Ceea ce nu ştim este dacă oricine altcineva avea cunoştinţă de recent constituita asociere a lui Seymour cu Credinţa Apostolică. Dacă aveau cunoştinţă despre această asociere, atunci este posibil ca ei să nu fi ştiut ce însemna Credinţa Apostolică. Ştiri de felul acesta încă nu ajunseseră atunci în vest.

Seymour nu a fost singura, dar nici măcar prima, persoană de culoare din Houston care să accepte învăţăturile Credinţei Apostolice. Lucy Farrow, prietena lui, nu doar că a crezut, dar deja avusese parte de experienţa Cincizecimii. J.A. Warren a fost altcineva care a experimentat Cincizecimea şi poate că erau mulţi alţii. Noi avem cunoştinţă despre cei trei pentru că toţi au ajuns în Los Angeles înainte de 9 aprilie, dar din nou am luat-o înainte cu relatarea mea.

22 februarie (cu aproximaţie) l-a adus pe Seymour în Los Angeles. Probabil că era în jurul datei de 22 ale lunii, când el a sosit singur. Cei din Los Angeles i-au trimis bani pentru călătorie. Seymour a mers la biserica doamnei Hutchins şi despre ce credeţi că a predicat. El a predicat despre faptul de a fi botezat în Duhul Sfânt şi despre vorbirea în alte limbi ca dovadă iniţială. El a spus că cineva, înainte de primirea botezului Duhului Sfânt, trebuie deja să fie sfinţit.

Doamna Hutchins a rămas şocată! Pentru ea nu a sunat bine. Ea nu mai auzise aşa ceva înainte. I-a chemat pe liderii locali ai mişcării sfinţeniei şi le-a cerut o lămurire şi un sfat în legătură cu ce este de făcut cu noul predicator (despre care ea înţelesese că era un predicator al sfinţeniei). Apoi, ea nu i-a mai permis să intre în biserica ei!

Nu toţi care l-au auzit pe Seymour predicând au fost împotriva lui. El avea un loc în care să stea în casa lui Edward Lee şi dacă dorea putea să ţină servicii de rugăciune. Richard şi Ruth Asbery, care locuiau pe strada Bonnie Brae la nr. 214, l-au invitat şi ei pe Seymour să ţină servicii de rugăciune în casa lor. Nu departe de casa soţilor Asbery se afla şi clădirea unei vechi biserici şi anume Episcopală Metodistă Africană abandonată, dar care a fost transformată parţial în casă cu chirie, lăsând la parter o încăpere largă, netencuită, asemănătoare cu un hambar. Acolo se adunau cam vreo dousprezece persoane la ora trei după-amiază, după care, la ora şapte, mergeau la casa familiei Asbery pentru serviciul de rugăciune de seară. Se pare că adunarea care avea loc mai devreme (în vechea clădire abandonată a bisericii) atrăgea unii oameni care nu frecventau adunarea de seară din casa familiei Asbery. Credem că adunările de rugăciune au început prima dată în casa soţilor Lee, apoi s-au mutat în casa soţilor Asbery, iar adunările de după-amiază din vechea biserică au fost adăugate la urmă, dar faptul acesta nu este o certitudine. Se poate ca Seymour să fi predat învăţături la adunările de după-amiază. În orice caz, cei care frecventau vechea biserică ştiau învăţăturile lui Seymour. Unul dintre vizitatori a fost Glenn Cook care a lucrat pentru ziarul Los Angeles Times, dar care era şi un predicator local al sfinţeniei. De asemenea, unii dintre membrii Bisericii Noul Testament se prea poate să fi mers şi ei acolo.

Calendarul nostru pentru luna martie începe şi se sfârşeşte în mare parte la fel. Seymour încă locuia în casa soţilor Lee şi ţinea adunări la casa soţilor Asbery. Lumea se aduna după-amiază la clădirea abandonată a bisericii, după care veneau la serviciile de seară.

La sfârşitul lui martie sau la întâi aprilie, Seymour a lansat o chemare pentru o adunare de zece zile de aşteptare la servciile de după-amiază din biserica veche. Adunările de aşteptare cu greu ar fi putut să aibă loc în casa soţilor Asbery în timpul zilei. Aşa începe luna aprilie a anului 1906.

APRILIE MAI IUNIE
D L M M J V S D L M M J V S D L M M J V S
1 2 3 4 5 6 7   1 2 3 4 5   1 2
8 9 10 11 12 13 14 6 7 8 9 10 11 12 3 4 5 6 7 8 9
15 16 17 18 19 20 21 13 14 15 16 17 18 19 10 11 12 13 14 15 16
22 23 24 25 26 27 28 20 21 22 23 24 25 26 17 18 19 20 21 22 23
29 30   27 28 29 30 31   24 25 26 27 28 29 30

Încă două persoane ajung din Houston Texas: Lucy Farrow şi J.A. Warren. Despre Warren nu se ştiu multe, dar Lucy Farrow deja avusese parte de experienţa Cincizecimii cu ceva timp înainte de a pleca din Houston. Ea i-a încurajat şi s-a rugat pentru cei care căutau această experienţă în Los Angeles.

9 aprilie, într-o zi de luni, unele doamne de la adunarea de seară din casa Asbery au primit botezul Duhului Sfânt cu aceeaşi dovadă ca şi în Ziua Cincizecimii, întocmai cum l-a primit Lucy Farrow şi întocmai cum Seymour văzuse în Houston, Texas la Credinţa Apostolică.

12 aprilie, într-o zi de joi, Seymour a primit botezul Duhului Sfânt. Este interesant că nici Parham, nici Seymour nu au fost primii din adunarea lor care să primească această experienţă. Există o diferenţă între ceea ce Seymour fusese învăţat despre botezul Duhului Sfânt înainte şi ceea ce Parham a auzit de la studenţii lui după aceea.

14 aprilie, într-o zi de sâmbătă, serviciile de seară s-au mutat de pe strada Bonnie Brae nr.214 la vechea biserică metodistă abandonată de pe strada Azusa la nr.312 unde s-au ţinut serviciile de după-amiază.

15 aprilie, în duminica de Paşte, noua casă a bisericii era pe strada Azusa la nr.312.

18 aprilie, oraşul San Francisco, situat la aproximativ 970 de kilometri spre nord, este efectiv distrus de un cutremur de pământ şi de incendiul care a izbucnit zile în şir după aceea, incendiul fiind alimentat de magistralele de gaz natural care au fost avariate.

Florence Louise Crawford s-a născut la 1 septembrie 1872. Ea şi-a aniversat cea de-a treizeci şi treia zi de naştere în data de 1 septembrie 1905. Fiind o femeie activă, ea a fost ocupată cu activităţi sociale şi bisericeşti. Originară din Oregon, ea şi familia ei au trăit în Los Angeles, familie compusă din soţul Frank, un băiat în vârstă de paisprezece ani, Ray (a cărui zi de naştere era 7 decembrie) şi o fiică în vârstă de opt ani, Mildred (a cărei zi de naştere era 6 februarie). Se crede că anul convertirii ei a fost 1901 când avea douăzeci şi nouă de ani. Fiul ei Ray a spus că îşi amintea de schimbarea care a avut loc în casa lor. Fiind o credincioasă metodistă, iar, uneori, frecventând biserici ale sfinţeniei, ea s-a rugat pentru sfinţire. Când i s-a spus: „Cere-o soră şi este a ta.“ Ea răspundea: „Am să o cer când o primesc.“

Probabil că în aprilie trecut, Sorei Florence Crawford i s-a spus despre adunările de pe Azusa. Prima dată ea a venit într-o dimineaţă de luni, iar după ce a participat la adunare, a stabilit o întrevedere cu Seymour. Când ea i-a relatat experienţele ei, Seymour a răspuns: „Soră, cazul tău este unul minunat de mântuire, dar trebuie ca să fii sfinţită.“ În vinerea următoare, ea a fost sfinţită în timp ce se ruga la altarul de rugăciune. Timp de trei zile ea sălta în dragostea şi bucuria sfinţirii, iar după aceea a căutat să primească botezul Duhului Sfânt. În timp ce se afla în adunare, în cea de-a doua zi de vineri, ea a fost botezată în Duhul Sfânt şi a început să vorbească în limba chineză. Despre prima adunare sora a zis: „Abia dacă au fost douăzeci de persoane prezente în adunare.“

3 iunie, Duminica Rusaliilor. Aceasta era aniversarea Zilei Cincizecimii.

Relatarea acestor începuturi a fost redată mai târziu în publicaţia bisericii, Credinţa Apostolică. (Acest lucru poate că este uşor confuz; numele bisericii era „Credinţa Apostolică,“ numele publicaţiei bisericii eidtate de Parham a fost Credinţa Apostolică, iar mai târziu o publicaţie bisericească a Misiunii Strada Azusa din Los Angeles a fost de asemenea denumită Credinţa Apostolică.) Evenimentele timpurii care s-au petrecut în Los Angeles au fost redate în prima publicaţie bisericească a Misiunii Strada Azusa, datată septembrie 1906:

„Această lucrare a început cam cu vreo cinci ani în urmă, ani care s-au împlinit în ianuarie trecut, când un grup de oameni sub îndrumarea lui Charles Parham, studiind Cuvântul Domnului, au zăbovit în vederea Cincizecimii în Topeka, Kansas...“ „Acum, după cinci ani, cam la vreo 13.000 de oameni au primit această Evanghelie...“ „Aproape 150 de persoane în Los Angeles, mai multe decât în Ziua Cincizecimii, au primit darul Duhului Sfânt, precum şi dovada Biblică, darul limbilor şi mulţi au fost mântuiţi şi sfinţiţi, nimeni nu ştie câţi.“

Cuvintele lui Seymour au fost următoarele:„Chemarea divină m-a adus pe mine din Houston, Texas în Los Angeles. Domnul a pus în inima unuia dintre sfinţii din Los Angeles să-mi scrie că ea a simţit că Domnul vrea ca eu să vin aici şi să înfăptuiesc o lucrare şi am venit pentru că am simţit că era călăuzirea Domnului. Domnul a trimis şi resursele, iar eu am venit să-mi asum sarcina unei misiuni de pe Strada Santa Fe, iar într-o seară au încuiat uşa după care l-au chemat jos pe fratele Roberts, preşedintele Asociaţiei Sfinţenia (din California de Sud) ca să lămurească învăţătura botezului în Duhul Sfânt, care pentru ei era pur şi simplu sfinţirea. El a coborât şi odată cu el un impresionant număr de propovăduitori ai sfinţeniei, care au declarat că sfinţirea era botezul în Duhul Sfânt. Numai că ei încă nu aveau dovada capitolului al doilea din Faptele Apostolilor, când toţi ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt au vorbit după cum le-a dat Duhul să vorbească. După ce preşedintele m-a auzit vorbind despre ceea ce era adevăratul botez al Duhului Sfânt, mi-a spus că şi el vrea botezul, zicându-mi că atunci când am să-l primesc să-i transmit şi lui. Aşa că eu l-am primit şi i-am spus şi lui. Începutul Cincizecimii s-a produs la o adunare de rugăciune ţinută într-o căsuţă de la nr.214 de pe Strada Bonnie Brae.“

Privind în urmă la timpul acela, Glenn Cook a spus: „Aici (în vechea clădire) se strângeau cam douăsprezece persoane în fiecare zi, ţinând adunări pe Bonnie Brae, seara. Am participat la câteva dintre aceste adunări fiind atât de diferite de orice altceva ce am văzut vreodată, şi fără să mai fi auzit vreo vorbire în limbi, am etichetat învăţăturile ca fiind erezia celei de-a treia binecuvântări şi am crezut că aceasta a rezolvat situaţia. Este inutil să spun că am fost constrâns să-mi cer multe scuze şi să mă smeresc pentru a mă îndrepta înaintea lui Dumnezeu.“ Altă dată el a spus: „Am mers de vreo câteva ori la adunările de pe Strada Azusa cândva în aprilie, auzind că unii oameni vorbeau în limbi, aşa cum s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii. Cu toate că am încercat să propovăduiesc Cincizecimea timp de cinci ani, vorbirea în limbi era atât de ciudată pentru mine, încât în fiecare moment am considerat a fi o enormă demonstraţie a firii şi zgomot. Fiindcă am fost îndoctrinat că cea de-a doua binecuvântare este botezul în Duhul Sfânt, am etichetat învăţătura ca fiind o învăţătură eretică, din care pricină nu am mai mers la adunări o vreme. Între timp, Cincizecimea s-a armonizat bine şi mulţi au început să vorbească în limbi. De acum am început să particip şi eu cu regularitate. De fapt, nu puteam să stau departe. Inima mea a început să se frângă şi în curând aveam să merg de la o persoană la alta, rugându-i să mă ierte pentru cuvintele mele şi pentru critica mea aspră.“

În realitate ce s-a întâmplat în seara zilei de luni, 9 aprilie, 1906? Relatarea lui C.M. Robeck Jr. afirmă că Seymour şi-a pus mâinile peste Edward Lee şi că Lee a primit botezul în casa lui în ziua de luni, înainte ca Seymour să fi plecat la adunarea de seară din casa familiei Asbery, iar când Seymour a ajuns la adunare cu vestea aceea, Jenny Moore şi alţi câţiva au izbucnit în limbi. Un articol publicat în ediţia din 8 aprilie 1956 a publicaţiei The Pentecostal Evangel (Evanghelia Penticostală) citează pe cineva care zicea că la solicitarea lui Edward Lee, Sora Farrar (Farrow) şi-a pus mâinile peste el în timp ce stăteau la masă în casa lui Lee. Lee a primit botezul, iar după aceea s-a dus la adunare la casa familiei Asbery. Când Lee a intrat, el şi-a ridicat mâinile şi a început să vorbească în limbi. Şase oameni care deja erau pe genunchi rugându-se, au început să vorbească şi ei în limbi. Vinson Synan mărturiseşte în cartea sa că Seymour locuise în casa familiei Asbery de când a ajuns în Los Angeles şi că el a predicat în sufrageria lor. Acolo, în seara zilei de 9 aprilie, 1906, Seymour şi alţi şapte au căzut la podea într-un extaz religios, vorbind în alte limbi. Cuvintele lui Seymour, publicate în ziarul The Apostolic Faith (Credinţa Apostolică), afirmau următoarele: „Începutul Cincizecimii s-a produs la o adunare de rugăciune ţinută într-o căsuţă de la nr.214 de pe Strada Bonnie Brae.“ Ziarul menţiona de asemenea şi următoarele: „Lucrarea aceasta a început în rândul oamenilor de culoare. Dumnezeu a botezat câteva spălătorese sfinţite cu Duhul Sfânt, care au fost mult folosite de El. Prima femeie albă care a primit Cincizecimea şi darul vorbirii în limbi în Los Angeles a fost doamna Evans.“ Oricum, nici o menţiune nu este făcută despre Edward Lee în relatarea ziarului The Apostolic Faith (Credinţa Apostolică). Atât de aproape am reuşit să ne apropiem de acea seară de luni. Dacă şi cum anume a fost implicat Edward Lee nu se cunoaşte cu certitudine.

Majoritatea oamenilor care au participat la adunările de rugăciune în căsuţă au fost iniţial din biserica doamnei Hutchins de pe Strada Santa Fe, însă alţii au ştiut despre aceasta, iar atunci când oamenii au început să aibă parte de experienţa despre care li s-a spus, cuvântul s-a răspândit cu repeziciune. Mulţimile au venit. Şi astfel, ei s-au strâns la Biserica de pe Strada Azusa.

Din ziarul bisericii reiese clar că Seymour şi-a dobândit învăţăturile la Credinţa Apostolică din Houston şi el însuşi se considera a fi un „apostolic.“ El a pus numele Credinţa Apostolică bisericii de pe Strada Azusa. El i-a scris lui Carothers în Houston şi a obţinut autorizaţie pentru Credinţa Apostolică. Însă, Seymour a fost întotdeauna atent să predice învăţăturile Bibliei, nu denumiri de biserici. Fiind invitat să predice prima dată într-o biserică a sfinţeniei şi având majoritatea urmaşilor lui provenită din rândul celor care l-au auzit acolo, el a fost atent să predice Biblia, nu biserica. Faptul acesta încă este important. Oricum, efectul a fost că mulţi oameni au crezut că el nu aparţinea vreunei confesiuni. El a afirmat următoarele: „Noi nu ne luptăm cu oamenii sau cu bisericile, ci căutăm să înlocuim formele moarte, mărturisirile de credinţă şi fanatismul sălbatic cu creştinismul viu şi practic.“

A existat multă opoziţie faţă de învăţăturile lui, atât din partea ziarului Los Angeles Times, cât şi din partea bisericilor sfinţeniei. O singură excepţie a fost adunarea celor din Biserica Noul Testament. Mulţi dintre ei l-au părăsit pe păstorul Smale şi s-au mutat la biserica din Strada Azusa. Pentru o vreme adunarea a devenit în majoritate albă, având o minoritate de culoare. La sfârşitul verii, cineva a estimat adunarea ca având 25 de persoane de culoare şi de zece ori mai mulţi albi. Dacă rasa nu a avut importanţă, atunci de ce s-a pus aceasta pe tapet? Ei bine, când studiem anii care au urmat după 1906, rasa a devenit importantă, aşa că în acest caz este doar pentru referinţă. Deşi clădirea bisericii de pe Azusa avea doar 12 metri pe 18 metri, aceasta nu a fost niciodată extinsă. Pentru mulţi a fost o experienţă de venire-plecare frecventă. Indivizi de aproape şi de departe veneau să participe la adunări şi să vadă, doar pentru ei înşişi, dacă ceea auziseră era adevărat sau nu. Unii discutau în contradictoriu. Alţii acceptau ceea ce auzeau, căutau experienţa şi mergeau acasă pentru a încerca să asocieze nou descoperita lor credinţă cu vechea lor biserică. Majoritatea unor astfel de eforturi au fost fără succes. Atât de multe persoane de la Biserica Alianţa Creştină şi Misionară au fost implicate în acest fel de efort, că problema s-a ridicat la conferinţa lor anuală. Unii oameni marcanţi din cadrul Alianţei au primit experienţa Cincizecimii, dar votul a eşuat. Ca organizaţie ei au respins învăţătura.

Predicatorii independenţi au avut mai mult succes în asocierea învăţăturii Cincizecimii cu bisericile lor, din moment ce ei trebuiau să obţină doar aprobarea adunărilor lor, nu a unui comitet confesional. Doi astfel de predicatori au fost Charles H. Mason şi William H. Durham. Charles H. Mason, împreună cu Charles Jones, au fondat Biserica lui Dumnezeu în Cristos în anul 1897. Ei au predat ca învăţătură sfinţirea, după cum au făcut alte grupuri de biserici ale sfinţeniei. După ce a frecventat biserica Azusa mai puţin de o lună şi primind experienţa Cincizecimii, Mason s-a întors acasă cu veşti bune, dar care l-au separat de Jones. Totuşi, Mason a continuat învăţăturile, iar organizaţia lui a crescut până când a devenit cea mai mare biserică de culoare de tip penticostal din Statele Unite ale Americii. Organizaţia a continuat sub conducerea lui până la trecerea lui din viaţă în anul 1961. Atunci, s-a anunţat că peste 480.000 de oameni erau membri ai organizaţiei. Durham a fost păstor al unei misiuni din Chicago pe North Avenue (Bulevardul Nord) la nr.943 şi a venit la biserica Azusa ca să facă cercetări. Iată o parte a mărturiei lui:

„În urmă cu nouă ani am fost profund convins de păcate... până când m-am pocăit cu adevărat de păcatele mele, căutându-L sincer pe Domnul, în cele din urmă supunându-mă Lui întru totul... pacea Sa mi-a inundat sufletul. ...Mai târziu am văzut şi am înţeles prin credinţă adevărul sfinţirii, iar Duhul a mărturisit inimii mele că lucrarea s-a înfăptuit... În urmă cu cinci ani am fost chemat la slujire... am crezut sincer că eram botezat în Duhul Sfânt şi am mărturit acest lucru... La fel ca toţi oamenii sfinţeniei pe care i-am întâlnit, am continuat să mă rog pentru dragoste, putere, etc. În cele din urmă am auzit de lucrarea lui Dumnezeu în Misiunea de pe Strada Azusa din Los Angeles şi le-am spus oamenilor mei: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu.“ ...Domnul mi-a întipărit gândul de a mege în Los Angeles, de a frecventa adunările şi de a căuta botezul în Duhul Sfânt... Primul om pe care l-am întâlnit la intrarea în clădire a fost fratele H.L. Blake din Ruthton, Minnesota, care încă a crezut că el primise botezul în Duhul Sfânt în sfinţire... Dintr-o dată, eu am devenit un căutător sincer... După ce fusesem acolo cu ceva mai mult de două săptămâni, consacrând tot timpul căutării,... El a vorbit prin mine în limbi necunoscute... Aveam o dragoste profundă şi dulceaţă în sufletul meu la care nici nu am visat înainte, iar o linişte sfântă a pus stăpânire peste mine, şi o bucurie sfântă şi pace, aceasta este ceva profund şi dulce, dincolo de orice altceva ce experimentasem înainte, chiar în viaţa sfinţită.“

„Fratele W.H. Durham care locuieşte pe North Avenue la nr.943 în Chicago, Illinois şi fratele H.L. Blake din Ruthton, Minnesota, ambii fiind predicatori ai Evangheliei, au venit în Los Angeles să vadă şi să cerceteze ce înfăptuia Dumnezeu. Amândoi au fost botezaţi în Duhul Sfânt şi s-au întors de acolo umpluţi şi saturaţi cu puterea lui Dumnezeu, vorbind în limbi şi preamărind pe Dumnezeu... Ei sunt membri ai Asociaţiei Credinţa Misionară Mondială.“ Faptul acesta a fost publicat în numărul din februarie-martie 1907 al ziarului Credinţei Apostolice al Misiunii Strada Azusa.

Durham şi Mason au fost exemple alese de predicatori independenţi, nu doar pentru că erau tipici în multe privinţe, dar şi pentru că, dacă alegi să studiezi istoria întregii mişcări penticostale, vei afla că fiecare a avut un impact major în următorii câţiva ani. Unele expresii din mărturia lui Durham (mărturie pe care a făcut-o la trei săptămâni după ce a avut parte de experienţă) sunt citate pentru că trecutul şi experienţele sale au fost puse sub semnul întrebării mai târziu.

Mason a scris printre altele: „ ...am avut o interpretare falsă în inima mea privind vorbirea în limbi. Eu nu am considerat-o literalmente ca şi cum am făcut-o după aceea „Îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi ei se vor însănătoşi“ ...Dumnezeu mi-a dat cunoştinţa vindecării... şi multe cazuri de boli au fost vindecate. Eu am interpretat vorbirea în limbi ca însemnând faptul că ne-am oprit la blasfemie, etc. Dar când am ajuns la locul în care înfometam şi însetam după Dumnezeu, am consimţit la Cuvântul Lui, eu am văzut că noi nu aveam nevoie de acea interpretare, că singurul motiv pentru care nu ne bucuram de vorbirea în limbi era din pricină că noi nu am acceptat-o. ...când am ajuns, nu era ceva ciudat pentru mine, fiindcă Domnul îmi arătase aceasta într-o vedenie...“ El a cântat şi a predicat în limbi după predarea „desăvârşită“ Domnului. Citatele acestea sunt dintr-o scrisoare pe care Mason a scris-o de la adresa Stephens Avenue (Bulevardul Stephens) nr.609, Memphis, Tennessee.

Cel puţin un grup a venit şi a plecat, trecând astfel prin Azusa. Grupul era din adunarea Bisericii Noul Testament. Ei s-au mutat la Azusa şi după aceea, ceva mai târziu, s-au mutat la o misiune situată pe South Spring Street (Strada Primăverii Sudului) la nr.327, al cărei păstor era Elmer Fisher. De asemenea, chiar câţiva misionari au venit pentru focul penticostal, după care s-au întors pe câmpurile lor de misiune, însă noi vom menţiona doar doi misionari care au plecat de la „obişnuita“ adunare a bisericii de pe Azusa. Este vorba despre Lucy Farrow care a plecat în Liberia, Africa pentru şapte luni şi despre Julia Hutchins. Da, aşa este! Ea a fost cea care s-a ridicat împotriva lui Seymour când a crezut că propovăduirea lui nu era corectă. Însă, pentru ea, a vedea însemna a crede. Ea fusese lider şi o persoană care era de neclintit în ceea ce era drept în felul în care ea ştia. Acum, ea făcea parte din adunarea lui Seymour. Imaginaţi-vă doar sentimentul pe care ea l-a avut când Dumnezeu a chemat-o să devină misionară. (Chemarea aceasta s-a produs prima dată înainte ca Seymour să vină în Los Angeles.) Chemarea a fost atât de precisă, încât ea a auzit până şi data când avea să plece. Trei probleme au confruntat-o. Nu avea bani de călătorie, nu era nimeni care să o însoţească, iar soţul ei se lepădase de credinţă. Se pare că ea s-a încrezut în Dumnezeu în privinţa călătoriei, dar era profund preocupată în privinţa faptului că va merge de una singură. Dar Dumnezeu a avut tot timpul propriul Său plan. Înainte de data plecării, soţul ei a fost „îndreptat“ precum şi o nepoată, pe care ea o crescuse ca fiică vitregă, toţi rugându-se în privinţa experienţelor avute de ea şi dorind şi ei să meargă. Toţi trei au plecat la data pe care ea a auzit-o în rugăciune, iar toate nevoile lor financiare au fost împlinite. Dumnezeu i-a purtat ei de grijă nu doar din punct de vedere fizic, dar a mai şi trimis (spre uimirea ei) pe cineva care să îi spună despre nevoile ei spirituale şi cum să primească putere pentru slujire înainte de plecare.

Mulţi au venit şi au plecat, dar cine erau acei oamenii statornici? Lista mea i-ar cuprinde pe cei trei din Houston şi cam o duzină sau puţin peste o duzină de la misiunea de pe Strada Santa Fe. Dintre toţi aceştia remarcabil ar fi Seymour, păstorul, desigur. Lista i-ar include, de asemenea, pe Lucy Farrow, Jennie Moore şi pe surorile Prince. Jennie Moore a fost una dintre persoanele botezate în 9 aprilie. Cam după vreo doi ani, ea avea să devină doamna Seymour, iar la moartea soţului ei, ea a devenit păstor. Printre primii oameni albi care au venit au fost: G.W. Evans şi May soţia lui, Glenn Cook, sora Florence Crawford şi Hiram Smith, iar lista ar putea continua.

În calitate de creştin metodist, sora Florence Crawford a fost foarte activă. Unul dintre interesele sale a fost slujirea la închisoare. Ea nu doar i-a vizitat pe cei din închisoare, dar a deschis şi un atelier de harnaşamente pentru ca astfel să-i poată angaja pe cei care erau eliberaţi din închisoare în vederea reabilitării lor. Florence Crawford era o întreprinzătoare, dar interesele ei erau limitate la munca legată de Evanghelie. Clara Lum cunoştea stenografia, iar în acele zile, înainte de inventarea înregistrărilor electronice, cam singura modalitate de a face înregistrări a ceea ce se vorbea a fost să se noteze prin intermediul stenografierii. Amintindu-ne că Glenn Cook era ziarist, cum Clara Lum ştia stenografie, iar sora Florence Crawford era întreprinzătoare, care ar fi putut să fie rezultatul faptului că ei au ajuns să fie împreună? Un ziar al bisericii, desigur! Prima lor regulă a fost că nu i se va acorda nici un credit ca editorial. Aceasta face ca lucrurile să fie dificile pentru noi în sensul de a merge înapoi în timp şi de a conferi credite de editorial, după cum se spera că se va întâmpla. Oamenii auxiliari, ca făcând parte din personal, sunt necunoscuţi, însă au fost alţii care au ajutat. Seymour a fost lider indiscutabil şi păstor, dar se pare că el nu a fost direct implicat în proiect şi nici mai mult decât prin predicile şi îndemnurile sale care au fost utilizate în ziar, împreună cu mărturiile şi ştirile despre răspândirea trezirii spirituale. Fără să cunoaştem, noi presupunem că Glenn Cook a scris articolele de fond, Clara Lum strângea predici şi mărturii la adunări, iar sora Florence Crawford a fost redactorul şi tipograful. Atunci, cum vine acest lucru când nu se ştie cu adevărat? Multă lume nu este de acord. Se zice că Seymour a fost redactorul, dar nimic nu pare să vină în sprijinul acestei opinii.

Mai şi iunie sunt lunile creşterii timpurii, a strângerii la un loc, a începutului propriu-zis.

Unii au acuzat că mult fanatism era prezent, dar oamenii aceia căutau ceva rău pe care să-l spună. Nu era ordine până la adunări, dar era ordine în adunări. Daţi-mi voie să explic. Nu era timp destinat pentru cântări, dar erau cântări. Nu era timp destinat pentru mărturii, dar erau mărturii. Nu era nici un predicator programat, dar era predicare. Nu erau instrumente muzicale, dar era muzică. O adunare tipică începea cu oameni care se adunau cam pe la ora zece dimineaţa. În curând cineva se ridica să mărturisească sau să îndemne grupul sau cineva s-ar fi putut să înceapă să cânte şi fiecare dintre cei prezenţi se uneau în cântare. „Mângâietorul a venit“ a fost o cântare favorită. Aceasta putea să fie intonată de două sau trei ori, doar într-o singură întrunire. Câte o dată, Clara Lum, sau alţi membri ai personalului redacţiei, citea scrisori primite la redacţie. Alteori, câţiva se ridicau şi aşteptau la rând ca să-şi împărtăşească mărturiile, însă la început erau uneori lungi perioade de linişte. Seymour, Glenn Cook, sora Florence Crawford, fratele şi sora Evans, fratele Elmer Fisher, fratele Hiram Smith şi alţii erau predicatori. Oricine se simţea călăuzit a proceda aşa, se ridica şi predica atunci când momentul părea să fie potrivit. Acest fel de a lăsa ca Duhul să fie la cârmă nu a avut atracţie la toată lumea, dar aşa s-a procedat.

IULIE AUGUST SEPTEMBRIE
D L M M J V S D L M M J V S D L M M J V S
1 2 3 4 5 6 7   1 2 3 4   1
8 9 10 11 12 13 14 5 6 7 8 9 10 11 2 3 4 5 6 7 8
15 16 17 18 19 20 21 12 13 14 15 16 17 18 9 10 11 12 13 14 15
22 23 24 25 26 27 28 19 20 21 22 23 24 25 16 17 18 19 20 21 22
29 30 31   26 27 28 29 30 31   23 24 25 26 27 28 29
30  

Efortul misionar a fost tema principală ale acelor vremuri de început. Duhul Sfânt a fost dat pentru a evangheliza lumea şi se pare că tema aceasta era în mintea fiecăruia.

Detalii de ştiri extrase din ziarul bisericii:„Fratele Charles Parham, care este conducătorul numit de Dumnezeu în Mişcarea Credinţa Apostolică, scrie din Tonganoxie, Kansas, că el se aşteaptă (cu voia Domnului) să fie în Los Angeles în 15 septembrie.“ Auzind că Cincizecimea a venit în Los Angeles, el scrie: „Mă bucur în Domnul pentru voi toţi, copiii mei, deşi nu v-am văzut niciodată. Dar din moment ce voi cunoaşteţi puterea Duhului Sfânt, noi suntem botezaţi de un singur Duh într-un singur trup. Rămâneţi împreună în unitate până vin, apoi, într-o adunare generală cu toţii să ne pregătim pentru ogoarele de afară. Eu doresc, numai dacă Dumnezeu nu mă călăuzeşte în alt fel, să-i întâlnesc şi să-i văd pe toţi cei care au Evanghelia deplină, atunci când am să vin.“

Dar, când intrăm noi în tablou? Cum a început acea parte a istorisirii? Să începm cu M.L. Ryan.

Cine a fost M.L. Ryan? El a ieşit în scurt timp din istorie, a avut efect asupra noastră, iar după aceea a păşit înapoi în istorie. Era un tânăr chipeş cu o barbă neagră tunsă scurt, un om care avea o mare influenţă asupra altora. El, poate mai mult ca oricine altcineva, a conturat istoria noastră personală, şi totuşi cunoaştem foarte puţin despre el. M.L. Ryan a fost slujitor şi a publicat un ziar al sfinţeniei în Salem, Oregon. El a scris bisericii de pe Azusa spunând cum le-a citit despre acele lucrări minunate ale lui Dumnezeu (într-o scrisoare din Los Angeles) celor care erau afară, nu în biroul lui şi cum s-a strâns în jur o mulţime de oameni. Unii au strigat, iar alţii au plâns.

Păstorul Ernie Hanson din Dallas, Oregon, a avut o biserică plină de tineret evanghelist. S-a întâmplat că prin intermediul lui M.L. Ryan a ajus el să afle despre adunările din Strada Azusa. Ernie Hanson a participat la câteva servicii conduse de Ryan în Salem.

Păstorul John Glassco, un păstor de culoare al sfinţeniei şi a cărui biserică funcţiona într-un vechi atelier de fierărie care a fost transformat în biserică la adresa Strada a Doua Sud-Vest colţ cu Strada Principală în centrul oraşului Portland din Oregon, de asemenea a aflat despre trezirea spirituală de pe Strada Azusa de la Ryan şi din ziarul lui intitulat Lumina.

Cândva, în timpul verii anului 1906, păstorul Glassco şi adunarea sfinţeniei pe care o păstorea a ţinut o tabără la adresa Strada a Douăsprezecea Sud-Vest cu Strada Division în Portland, Oregon. Când anume şi pentru cât timp nu ştim. După tabără au avut biserică într-o fierărie pe care au transformat-o în biserică la adresa Strada a Doua Sud-Vest colţ cu Strada Principală. Dacă biserica a funcţionat acolo sau în altă parte înainte de aceea tabără nu se ştie. În timp ce acest eveniment se derula în Oregon, sora Florence Crawford răspundea unei chemări din viaţa ei. Ea a mărturisit că a avut parte de o chemare de a răspândi Evanghelia. Ea spunea: „Nu este un loc pe pământ care să-mi fie aşa de drag ca acest loc. Dar eu trebuie să ies şi să spun povestea. Sufletele pier departe şi aproape. Domnul mi-a spus ieri să merg în toată lumea şi să predic Evanghelia Lui. „Împărăţia Cerurilor este aproape.“ şi „Iată eu vin curând.“ Ceea ce îmi spune El mie, El zice fiecărui suflet botezat. El vrea să ieşim la drumuri şi la garduri şi să proclamăm această Evanghelie. El m-a uns să spun povestea lui Isus şi pot să merg singură pentru că Isus este cu mine. O, slavă lui Dumnezeu!“

10 August William Manley, care era editor al publicaţiei The Household of God (Casa lui Dumnezeu) din Oakland, a venit la Azusa întocmai cum au făcut şi mulţi alţii, dar înainte ca el să se întoarcă în Oakland, i-a rugat pe lucrătorii Credinţei Apostolice să meargă şi să ţină adunări acolo în biserica lui. Lucrătorii erau G.W. şi May Evan, precum şi sora Florence Crawford. Aceasta a fost în 10 august. Sora Florence Crawford şi soţii Evan au predicat şi au pus mâinile peste bolnavi ca să primească Duhul Sfânt. În timpul celor cinci săptămâni ei au slujit în biserica lui Manley, nouăsprezece persoane au fost mântuite, treizeci sfinţite şi şaizeci şi cinci botezate în Duhul Sfânt.

La un moment dat, pe faţada bisericii din Strada Azusa este pictat un nume. Şi numele acesta era „Misiunea Evangheliei Credinţei Apostolice.“ Lucrul acesta l-a iritat enorm pe Frank Bartleman, încât a afirmat că ei l-au părăsit pe Dumnezeu, iar ca urmare el a plecat. Deşi se considera mai degrabă pe sine însuşi important acolo (adeseori el zicea: „la Azusa noi am făcut cutare lucru“ or sau „noi am făcut asta” ) el a plecat fără a mai pretinde că ar fi primit botezul. Frank Bartleman pretindea că avea darul muzicii, dar nu al cuvintelor. Când „Corul Ceresc“ va cânta în limbi, el se va uni cu acesta producând sunete guturale despre care va spune că sunt frumoase. Toţi cântau aceeaşi strofă a aceleiaşi cântări şi în acelaşi timp, iar el putea să „cânte“ doar fără cuvinte.

12 august Cineva i-a dat lui Frank Bartleman nişte bani, aşa că el a închiriat o biserică vacantă de pe Eighth Street colţ cu Maple Avenue (Strada a Opta colţ cu Bulevardul Arţarilor) în data de 8 august şi pe care a deschis-o pentru servicii divine duminică, 12 august .Aceasta a fost din cauză că cei de la Misiunea Strada Azusa l-au părăsit pe Dumnezeu, a zis el. Dumnezeu a vrut ca el să înfăptuiască o lucrare care„va pătrunde mai adânc.“ Bartleman a deschis Biserica Adunărilor Penticostale, el însuşi fiind păstor, iar după două săptămâni, în 26 august, l-a invitat pe William Pendleton să se unească cu el în calitate de păstor conlucrător. Însă, la scurt timp după aceea, William Pendleton a demisionat din poziţia de păstor conlucrător. Faptul de a fi păstor nu era pentru el. Totuşi, Pendleton a pretins că a primit botezul în 16 august în timp ce era păstor acolo. William Pendleton a fost un predicator local în Biserica Sfinţeniei. El şi alţi treizeci şi cinci de membri au fost „expulzaţi“ ca fiind biserică a sfinţeniei, după ce au fost botezaţi în Duhul Sfânt.

26 august Howard Goss din Galena, Kansas este autorizat ca păstor în Mişcarea Credinţa Apostolică. Autorizaţia a fost semnată de Carothers ca director regional şi de Parham ca proiector (far). Se poate să fi fost nu mai puţin de 300 de slujitori, în afară de Goss, în Texas şi în statele federale învecinate, dar el este cel despre care vom auzi mai târziu, pe măsură ce vom continua cu această istorisire.

1 septembrie La mulţi ani sorei Florence Crawford cu ocazia împlinirii vârstei de 34 de ani! Cum merg lucrurile în Oakland?

Parham comes to Los Angeles. He had been expected earlier and there was anticipation of great spiritual blessings, but that is not what happened.

It has been suggested that negative stories not be included in this article. After considering it for a while, it became apparent that truth is not always positive. Negative things really do happen. The Bible tells of both good and bad. Read about Samson or David or Saul or Judas or Demas. I have discovered that you cannot tell the good correctly if you omit the bad. For instance, if we omit the story of King Saul, we are unable to tell a part of the story of David. How were we to know about Agnes Ozman and Topeka, Kansas if we no longer talked about Parham? For a time, this lack of ‘negative’ information caused us to believe incorrectly that the Welsh revival and the prayer meetings that followed those reports brought about the beginning of the Latter Rain Gospel in April of 1906.

Seymour discovered that Parham was teaching annihilation of the wicked, so he shut him out of the Azusa Street Mission. He was not permitted to continue to preach in their meetings. We don’t know when the trouble began, but Parham is not the only person who did not hold fast to the faith and, unfortunately, there would be others. As far as we can tell, Seymour made no accusations against Parham other than refuse to let him continue to preach at the Azusa Street Mission. What a blow to Parham! He made many accusations against Seymour. From our point of view, there is no question about which side we are on or why. But it is a sad thing to see. All mention of any former association was dropped. All reference to the past only went back as far as Los Angeles. This was commendable for as long as the problems persisted, but any history should surely tell the whole story. For Parham, the story only gets worse. He made vicious attacks against Seymour and his followers. They were wild fanatics, he said, and when he tried to bring about order, they threw him out. But his story didn’t prove out. His own attitudes and actions were too obvious to ignore. Soon everyone knew the truth. It didn’t happen in one day, but he lost many of his followers in a short time. Probably more than half of his former followers switched allegiance to Seymour within six months. Now Parham began to try to prove that he was the father of the Pentecostal teaching and that everyone owed allegiance to him. In fact, he later claimed the original outpouring of the Holy Spirit was on January Third when he returned to Bethel College. Actually twelve of the students were already baptized when he returned. Histories written by those who used Parham’s later claims for a basis, will not agree with this account because Parham’s later claims disagree with Agnes Ozman, etc. He claimed that he led his followers to accept the views about the baptism of the Holy Ghost which he had already embraced and that he was there when Agnes Ozman received that experience. He was one of those who laid hands on her in prayer, he said.

The teaching of annihilation of the wicked (also called Conditional Immortality) says that the second death does away with them entirely; they do not suffer eternal punishment. That offers some hope to the wicked, but a careful reading of Christ’s words in Mark 9:43-48 takes away that hope. Eternal Heaven and eternal Hell were taught at Azusa.

During the nearly four months that Frank Bartleman attended meetings at the Azusa Street Mission, before he was offended and left, he wrote that a worldwide revival had begun and was sweeping Los Angeles. Readers in the East who also read the Nazarene periodical, which was also printed in Los Angeles, wrote letters of inquiry to the Nazarene Church asking for details. They had seen nothing in The Nazarene Messenger about this great, sweeping revival. Finally, Phineas Bresee, founder and head of the church, replied: "...We made no mention of the matter in the Messenger, not deeming it of sufficient importance to demand attention from outsiders. ...some parties who had the confidence of editors in the East sufficiently to secure the publication of what they have written, having given such marvelous statements of things as occurring in connection with this thing, that for the sake of those at a distance, and the many who are writing us about it, we deem it wise to say a simple word. Locally it is of small account, being insignificant both in number and in influence. ...It has had, and has now, upon the religious life of the city, about as much influence as a pebble thrown into the sea:.. Two principal things which are emphasized, and wherein they claim to differ from other, is, that Christians are sanctified before they receive the baptism with the Holy Ghost, this baptism being a gift of power upon the sanctified life, and that the essential and necessary evidence of the baptism is the gift of speaking with new tongues. ...the speaking with tongues has been a no-thing-a jargon, a senseless mumble, without meaning to those who do the mumbling, or to those who hear."

The article by Bresee was much longer than shown above, but this is sufficient to show that points of view were widely different. Apart from the put-down, Bresee had an accurate idea of the doctrines. But he should have been there when foreigners testified that they had understood what was said in their own language. This included Chinese, Russian, Turkish, Spanish, Italian, etc. Frank Bartleman was so taken up with himself that he wholly misunderstood what was going on. He had a feeling that since he had written four letters to Evan Roberts and had urged people at the New Testament Church to begin prayer meetings on the front steps of the church while waiting for the pastor to arrive, that he had been a major cause in what happened on Azusa Street. In reality, what was happening in the Azusa Street Mission was a continuation of what had happened earlier in the home of Richard and Ruth Asbery on Bonnie Brae Street. And what happened there was related to something that had happened more than five years earlier. Something Frank Bartleman had nothing to do with. His book, How Pentecost came to Los Angeles, has an accurate timeline; he was there for almost four months, but his basic premise is in error. We do not think Pentecost came to Los Angeles as told in his book. The book has now been revised and reprinted under the name AZUSA STREET.

While Parham was loosing influence, Seymour was becoming nationally recognized as the leader. It had been Parham’s Apostolic Faith Bands. Now it was Seymour, titular head on the Pentecostal movement nationwide. Carothers remained loyal to Parham for a few years and his own church in Kansas remained so, but elsewhere his influence was greatly diminished. The first two papers from the Azusa Street Mission alluded to the fact that Parham was leader of the Apostolic Faith. Issue three fell silent on the matter and issue four, in a subtitle to the lead editorial, says “Jesus, Our Projector and Great Shepherd”. The editorial goes on: “Many are asking how the work at Azusa Mission started and who was the founder. The Lord was the founder and He is the Projector of this movement. ... Bro. Seymour is simply a humble pastor of the flock over which the Holy Ghost has made him overseer, ...” Notice how there is no accusation, no finger pointing, no effort to woo others or take advantage of a situation. If you don’t know who the projector is, it doesn’t tell you; if you do know, it tells you that no human being holds that position in regard to the Azusa mission.

Oct Nov Dec
S M T W T F S S M T W T F S S M T W T F S
  1 2 3 4 5 6   1 2 3   1
7 8 9 10 11 12 13 4 5 6 7 8 9 10 2 3 4 5 6 7 8
14 15 16 17 18 19 20 11 12 13 14 15 16 17 9 10 11 12 13 14 15
21 22 23 24 25 26 27 18 19 20 21 22 23 24 16 17 18 19 20 21 22
28 29 30 31   25 26 27 28 29 30   23 24 25 26 27 28 29
30 31  

In late 1906, G.B. Cashwell of Dunn, N.C. came to the Azusa Mission to seek “Pentecost”. He was a preacher in The Holiness Church. He said, “The first altar call I went forward in earnest for my Pentecost. I struggled from Sunday till Thursday. While seeking in an upstairs room at the mission, the Lord opened up the windows of Heaven and the light of God began to flow over me in such power as never before. I then went into the room where the service was held, and when Sister Lum was reading of how the Holy Ghost was falling in other places, before I knew it, I began to speak in tongues and praise God.” After returning to Dunn, Cashwell began to preach about being baptized with the Holy Ghost; crowds came. At first, there was a division within the church; some opposing and some agreeing. Ultimately, the church leader resigned and the name of the church was changed to The Pentecostal Holiness Church. Cashwell traveled through the Southeast and succeeded not only in gaining many converts in his own church, but also spreading the Pentecostal teaching to other churches. A.J. Tomlinson, head of the Church of God, headquarters, Cleveland, Tenn. had, apparently, already accepted the doctrine, but received the experience after inviting Cashwell to preach at his church. There was no affiliation between the Pentecostal Holiness Church, the Church of God, (Cleveland, Tenn.) or the Apostolic Faith. There is a similarity of doctrine.

Florence Crawford and the Evans returned from Oakland enthused about what had happened there. Soon, they were planning for another trip. They would go by steamship to Oakland first, and then some of them would sail up the coast to Seattle and hold meetings there. When Florence Crawford told her husband Frank that she wanted to go on another trip, he said “No”. She felt it was what God wanted her to do so she kept on planning and praying; praying not only for cooperation from her husband, but also for financial means to go. By November, when it was time to go, Frank had softened his stance and said, “Yes”. Also someone had given Florence Crawford the exact fare she had seen while in prayer. She would take Mildred, her nine-year-old daughter, with her, and Ray (RRC) would stay home with his Dad. He would be fifteen on December Seventh, and he was not saved. He didn’t want to go. Mildred was saved and sanctified; she was probably excited. Before they left, something very interesting happened; The Apostolic Faith paper reported it this way:

“Rev. M.L. Ryan, a holiness evangelist and editor of Light, Salem, Oregon, hearing the good news from Los Angeles, suddenly dropped in at the Azusa Street publishing office. After a few words of greeting, he went into the upper room meeting and in about two hours after he arrived, he was baptized with the Holy Ghost and spoke and sang in the power of the Spirit. He has returned to Salem and a band of spirit-filled workers have gone to Salem to help in a Pentecostal meeting there.”

That changed our history! Sis. Florence Crawford would go to Salem and the others would continue on as planned, either in Oakland or on to Seattle. The church paper says: “...a band of seven left on the steamer for the north, for Oakland, Salem and Seattle. They were Sister Florence Crawford, Bro. and Sister G.W. Evans, Bro and Sister Thomas Junk, Sister Ophelia Wiley, and Sister Lulu Miller

Services in Oakland were held at the “Household of God”. However, while Sis. Florence Crawford was there, she held cottage meetings in San Francisco. Perhaps someone had written to the publishing office at Azusa Street Mission asking for services to be held there or perhaps it was some of her family member who resided there. As far as we know, this was her first “new ground”.

From Oakland Sis. Florence Crawford wrote:

“I have been holding cottage meetings in San Francisco. God has been working in a wonderful way in the little house, so few could get in. Last Saturday we had a wonderful time. Two advent preachers were there and fought the work bitterly. The meeting went on in mighty power, and the Lord gave me a message from Heaven, and they were convinced that the work was of God. Praise God for it. There is a great field there, but I feel I must go on to Salem. ... People are begging for workers to carry this Gospel to them. The calls are many. Pray for me, my dear loved ones in Los Angeles.”

On December 6, she writes again:

“I was in San Francisco last night, and such a meeting we had. ... God is working where He has a chance. Oh for a closer walk with Him. I don’t know when I shall get home, but where Jesus is ‘tis Heaven. Oh how my full heart does praise Him.”

It appears that from Oakland, Bro. and Sis. Evans went to Woodland, CA., Bro. and Sis. Junk and Sis. Lulu Miller went to Seattle and Sis. Florence Crawford went to Salem Accompanied by Sis. Ophellia Wiley.

December 7th Happy 15th Birthday, Raymond R. Crawford

From Salem, M.L. Ryan writes:

“...People from a distance are here seeking their Pentecost. Prominent officials and state officers attend regularly, also many university students and professors. The country about here is stirred. People in Portland and preachers are beginning to pray that this movement may not come to Portland. I predict that it will strike there with terrific force. Oh pray, pray for us mightily. The great battle is now on. ..”

December 15 (about) Sis. Florence Crawford arrives in Salem. (Note: At this time there are no plans to go to Portland as far as we know.) The arrival of Sis. Florence Crawford had been publicized in Light and also by word of mouth from the meetings in Salem. Some of those who went to hear her were Pastor Glassco’s wife and children (he stayed in Portland), Alonzo Ott (grandfather of Jim Ott), Pastor Ernie Hanson of Dallas, OR, and Bro. Peters of Albany, OR. News item, December 20: “A cancer and a rupture of seven years standing have been healed in Salem since we got here. ...” FLC.

If you are looking for the descendants from some of those earliest people who were here about this time, start with Jim Ott and Jane Ewers. Their grandfather, Alonzo Ott, went to Salem to hear the evangelist from the Azusa Street Mission (Florence Crawford) who was to preach in Ryan’s church. Later, back in Portland, the Otts heard news about some meetings going on down on 2nd and Main Street. This was a mixed report. Some said it was terrible; others said it was the same people who had been in Salem. Alonzo wasn’t sure. It didn’t sound good. His wife, Elsie, wanted to go and see. He had told her how wonderful the meetings were in Salem, and now, maybe these were the same people. Alonzo still wasn’t sure. What they said about those meetings downtown was so terrible; how could it be the same people? He told Elsie to stay home; he would go and see. If it was the same people, then she could go also. Sure enough, it was the same old story; good news, bad publicity! Elsie’s first meeting was on January 6, 1907, on 2nd and Main Street. She wrote, “In 1905 we were in a holiness camp meeting and subscribed for a holiness paper. In 1906 when the power fell in Los Angeles, California, the editor of this paper began to tell about it in his paper, and we became very much interested. ... we saw a notice of the meetings that were to be held in Salem, and didn’t know whether we would ever have a better chance or not to find out about this work. So we decided for my husband to go down Saturday evening and spend Sunday in Salem. He was sanctified at Salem, and came home so happy.” Another one who was at the meetings at Salem was Bro. Bourcey. He became one of the ‘old-time warriors’ of the Gospel. Frances Thornton and her twin daughters, Beatrice and Margaret (Beatrice is Gerry Hansen’s mother) came into the church early in 1907 while Sis. Florence Crawford was in Los Angeles and Bro. M.L. Ryan was holding the services in Portland. David Lesher’s father also came into the Apostolic Faith Church in Oakland, in 1907.

While Pastor Glassco’s wife was in Salem, she invited Sis. Florence Crawford to come to Portland and hold meetings in their church on 2nd and Main Street. We don’t know much about the congregation there; Elsie Ott tells that the congregation had been dwindling and the pastor had been praying for something to happen to make a change. This could have been an answer to his prayers. Sure enough, the invitation was accepted; both M.L. Ryan and Florence Crawford came to Portland. Humble beginnings never hinder the Spirit of God. Perhaps the opposite is true.

December 29 Sis. Florence Crawford arrived in Portland at noon and went to a meeting in Glassco’s church at 215 SW 2nd Ave. at 3:00 PM that afternoon. She will stay for two weeks, then leave for home in January.

December 31, 1906 A letter from Sis. Florence Crawford in Portland;

“Peace from God the Father be unto you and all the saints.
“Well, God has stirred this North till every devil in Hell is stirred also. I finished my work in Salem; was there two weeks. Seven received Pentecost. The saints are in prefect harmony. Students, city officials and the first people of the place heard the Gospel, but as far as we can see now, they have rejected the Gospel. Most of the ones who received their Pentecost are from the little places around, and they have gone home to spread the glad tidings of this precious Gospel. Oh my heart is so full this morning. Glory. Glory. Glory.

“Well, Sister Glassco and three of her children got their Pentecost in Salem, and before they got home, on Christmas day, while Bro. Glassco was preaching, Pentecost fell on the meeting and two spoke with tongues. We had planned to come on Saturday (Dec. 29); and this was Tuesday. When we got here three more had received the baptism. We arrived here at noon and went into the meeting at three. The power fell before the meeting was half through and two received Pentecost; at night, two more. Last night Mildred received her Pentecost. The saints of the Lord lay so you can’t move about the altar. The altar is full before the meeting is half over. The house is just packed. Oh if we only had a larger hall. I cannot tell how God is working here. ...”

[Editorial note: In the first edition of this booklet, we stated that Sister Crawford went to Portland on Christmas Day. This was a misreading of the above report. Sister Glassco returned home on Christmas Day and Sister Crawford followed her on Saturday. We have added (Dec. 29) above for clarity.]

January 8, The crowds throng the hall. We have to have a policeman to keep the aisles clear. They tell us throngs of people come and are turned away. The Zion people held a mass meeting Sunday and decided to come in a body for their Pentecost. Oh I am so glad He has chosen me. The Lord has healed some bad cases. One woman had epileptic fits. When the devil went out of her, she was so weak she could not stand. A man’s hand that was helpless was healed. A woman with her mind almost gone was healed in the hall last night before the sinners’ eyes.

“Pentecost falls on people when they come the second time to the meeting, sitting in their seats.

“I stay in the mission. It’s humble quarters, but Jesus is here. Every minute of my time is given to God. I get tired sometimes. Was sent to pray for a man with a high fever. I prayed before I went, was so tired. Jesus said, “I do the healing.” When I got there, Jesus healed him before I laid hands on him. He got up and came to meeting. Oh, I am learning the wondrous secret; it is letting Jesus do the work and carry all the load. Oh, I am so happy in His love and service.

“People from all over are coming. A young lady came from Albany. She was a sinner, and got all, even her Pentecost, yesterday, all in one day. There are thirty-eight now that have received the baptism, eight since Saturday, and this is Tuesday morning.

“I hear the work in San Francisco is fine. Souls saved, sanctified, and baptized, and the church people coming in. Oh, God is spreading this gospel in spite of the devil. How glad I am I ever found my way into the dear old mission on Azusa Street

“Love to all the saints.

“Florence Crawford, 215 2nd Ave.”

Back to Index

CHAPTER 3

What happened in 1907?

Jan Feb March
S M T W T F S S M T W T F S S M T W T F S
  1 2 3 4 5   1 2   1 2
6 7 8 9 10 11 12 3 4 5 6 7 8 9 3 4 5 6 7 8 9
13 14 15 16 17 18 19 10 11 12 13 14 15 16 10 11 12 13 14 15 16
20 21 22 23 24 25 26 17 18 19 20 21 22 23 17 18 19 20 21 22 23
27 28 29 30 31   24 25 26 27 28   24 25 26 27 28 29 30
    31  
April May June
S M T W T F S S M T W T F S S M T W T F S
  1 2 3 4 5 6   1 2 3 4   1
7 8 9 10 11 12 13 5 6 7 8 9 10 11 2 3 4 5 6 7 8
14 15 16 17 18 19 20 12 13 14 15 16 17 18 9 10 11 12 13 14 15
21 22 23 24 25 26 27 19 20 21 22 23 24 25 16 17 18 19 20 21 22
28 29 30   26 27 28 29 30 31   23 24 25 26 27 28 29
30  

Jan. 6 Elsie Ott receives her baptism in the second meeting she attends. Bro. Bourcey and Sis. Crawford were praying for her as she worked her way forward; first standing, then sitting on the lap of a lady who was fortunate enough to have a chair, and finally lunging at a spot someone vacated at the altar.

Elsie Ott reported that the crowds were so large they would “fill the hall and jam the aisles, and crowds would be standing clear out into the street. Finally the police would come in and clear out the aisles, and make us close the doors so no more could get in.

Jan 12 (about) Sis. Crawford leaves for home via Oakland and Santa Rosa.

Yes, Sister Florence Louise Crawford did arrive in Portland at the end of December in 1906, but for her it was not over and done. She had been gone from home part of November, all of December, and most of January, making stops along the way home from Portland. While she was gone, Glenn Cook also began a three month evangelistic trip. December 4, he left for Oklahoma and then on to Indianapolis, his home town, via Chicago. Guess what happens when the main publishing staff are also office staff and also evangelists? Right! Check this editorial.

TWO PAPERS IN ONE

“This number six of The Apostolic Faith has been enlarged. It is a double paper, the February-March number. We have no stated time of publication, but expect to get it out every month, the Lord willing. This time it has been unavoidably delayed. Many have been looking for it and wondering why it did not come before. We praise God for the privilege of sending it out now to hungry souls, and pray it will be a double blessing.”

“The Lord has greatly enlarged the work. Stacks of letters come in which we have not been able to answer, but may our correspondents take this paper as an answer, as our hands are so full of this precious work. We have received many blessed reports and testimonies which it has been hard to condense into this paper. Many precious letters had to be left out for lack of space.”

Work at home was not the only worry. History was again repeating itself. Who was the one main person in Portland who had not received the baptism? Right, Bro Glassco, but a temporary solution was at hand; note:

News item: Bro. M.L. Ryan has moved the “Apostolic Light” office to Portland. The address is 215 Second Street

Catch up in the office and what happens? It’s back on the road.

Mar. 19 “...Sister Florence Crawford has been home from Portland to Los Angeles for a time, coming by way of Oakland and Santa Rosa. She returned north again March 19. She said of the work in Portland, “I could not describe the work in Portland. The crowds were driven away and the doors locked when the hall was packed. They fell screaming to the floor under the power of the preaching. God honored His Word with signs and wonders. They brought many sick and those possessed with demons from far and near and God healed them.”

“At the close of the last service I was in there, after the Lord had sent a wonderful message through Bro. Ryan, the seekers fell like dead men, sinners were saved, believers sanctified and baptized, and Oh how God did heal the sick.... — “Florence Crawford.” Home address, 149 E Ave. 53, Los Angeles.

See the new address? How many other people had their home address printed in the paper?

Some people have apparently been confused about teachings that are spelled out in The Apostolic Faith papers concerning divorce and remarriage. It seems that some of those misgivings revolved around Sister Crawford. Issue number 10, September 1907, columns 2 and 3 of page 3, define marriage as being for life with no remarrying while the first companion lives. It concludes by saying that, “Dear beloved, if you have two wives or two husbands, before you had light on it, you lived that way and had no condemnation. God did not condemn you until you received the light upon His Word on that subject: but now God holds you responsible for the light. If you continue in the old life after light has come upon you, then you will be in the sight of God an adulterer or an adulteress and you are bound to lose your experience or substitute something in the place of what God hath wrought. “If we walk in the light as He is in the light we have fellowship one with another and the Blood of Jesus Christ His Son cleanseth us from all sin.” Let us obey God’s Word if it takes our right eye…

Page 2 of issue number 11 is in question and answer format concerning doctrines. One of the questions is, “Do you have preachers and evangelists of the Apostolic Faith that have two wives or two husbands?” The answer is given as, “No, we did allow it before we became settled down and searched the Scriptures and compared scripture with scripture. We allowed those who were divorced and remarried to preach the gospel, thinking that every thing was under the Blood, and if they did not have any more light it did not condemn them. But after searching the Scriptures, we found it was wrong;… We found no scripture where the preacher could be engaged in this blessed Gospel ministry with two living companions.

The new home address listed above was a clear statement that Sister Crawford was one of those who chose to walk in the light when it came. Unfortunately a few people chose to try to turn this around to say something negative about someone who was determined to follow the truth when it came, regardless of the personal sacrifices involved for them to do so. We commend Sister Crawford for stepping out of an adulteress marriage when she received the light on it.

Mar 21 News item from Spokane, WA., Bro. M.L. Ryan writes that ...The Apostolic Light will be somewhat delayed, owing to my removal from Portland office to the work to which God has called me in Spokane —M.L. Ryan.

Good-bye Bro. Ryan. Thanks for bringing Sis. Florence Crawford to Salem and holding things down for a while in Portland. Bye.

April 4 Sister Crawford is in Oakland and on her way to Portland. “The work in San Francisco is just grand”, she reports.

May 3 Henry Prentiss, Sister Rees, and Sister Crawford arrive in Portland.

May 5...Dear Bro. Glassco received his baptism. ....

June-August A camp meeting is held in Portland. Pastor Glassco went to the owners of the property at 12th and Division Street to make arrangements to hold a camp meeting as he had done in years before. His ‘tongues of fire’ might set the woods on fire, they said, but finally consented to let him use the location. It was no secret that Sister Crawford had been preaching about the baptism of the Holy Ghost and fire at Glassco’s church in downtown Portland! From Dallas, Or., Pastor Hanson and his congregation also joined in and set up a ‘Dallas Section’ on the campgrounds and later had their own camp meeting. Ora Janes was one of those from Dallas. Bro. J. G. (Jack) Robbins heard of the camp meeting and came for his baptism. He became one of the most loved and admired of those early ‘old timers’.

Before camp meeting was over, Sis. Crawford was called back home to Los Angeles, but things didn’t always run smoothly without her. The story behind the story is that Chas. Parham eschewed organization. He presided over ‘Apostolic Faith Bands’ in the early days. Seymour followed that pattern of not establishing order. (Later it caused him trouble too.) At first, Sister Crawford followed the same pattern. Anyone who said they were called to preach and who held the ‘full gospel’ teaching was permitted to sit on the platform. There was no prior selection of who would preach during a service. The one who felt led to do so did so. This kind of openness has been misinterpreted as undenominationalism. It can lead to confusion. It did in Portland. A man got up to preach and a woman got up and closed his Bible. That is when the call went out to Sister Crawford and she returned to Portland before too long.

July Aug Sep
S M T W T F S S M T W T F S S M T W T F S
  1 2 3 4 5 6   1 2 3 1 2 3 4 5 6 7
7 8 9 10 11 12 13 4 5 6 7 8 9 10 8 9 10 11 12 13 14
14 15 16 17 18 19 20 11 12 13 14 15 16 17 15 16 17 18 19 20 21
21 22 23 24 25 26 27 18 19 20 21 22 23 24 22 23 24 25 26 27 28
28 29 30 31   25 26 27 28 29 30 31 29 30
Oct Nov Dec
S M T W T F S S M T W T F S S M T W T F S
  1 2 3 4 5   1 2 1 2 3 4 5 6 7
6 7 8 9 10 11 12 3 4 5 6 7 8 9 8 9 10 11 12 13 14
13 14 15 16 17 18 19 10 11 12 13 14 15 16 15 16 17 18 19 20 21
20 21 22 23 24 25 26 17 18 19 20 21 22 23 22 23 24 25 26 27 28
27 28 29 30 31   24 25 26 27 28 29 30 29 30 31

After camp meeting, the Portland congregation moved to a hall on First and Madison, staying there until camp meeting the following year. It was a larger place than the old blacksmith shop on 2nd and Main Street

Sept. 1 Happy 35th birthday, Sister Crawford

Sister Crawford maintained a home in Los Angeles, but her mind was on Portland, San Francisco, and Minneapolis. Congregations in all three cities looked to her for leadership and help. The trip that started in March brought her to Portland May 3 and she stayed for most of the camp meeting as noted before. From there it becomes increasingly hard to track her. The decision to move from Los Angeles to Portland came to Sis. Crawford in St. Paul, MN. We are not sure exactly when that occurred, but it was in early January 1908. At some point, we don’t know when, Glassco offered to turn his church over to Sis. Crawford. It would be her church. It would be The Apostolic Faith, Portland, Oregon.

Dec. 7 Happy Sixteenth birthday, Raymond R. Crawford.

Back to Index

CHAPTER 4

What happened 1908 to 1915 ?

Sis. Crawford moved to Portland bringing Sis. Lum and the Apostolic Faith paper with her. The hall at First and Madison was abandoned at the start of camp meeting, 1908, just as the one at Second and Main had been a year earlier. After a three-month camp meeting in the Mt. Tabor area, church was opened at a new location, Front and Burnside. That would be the Portland Headquarters for the next fourteen years. No more looking for a new hall after each camp meeting. Bro. Ray was saved October 18, and was ordained as a minister about two years later.

The Apostolic Faith Paper was still being published, but now in Portland. A notice in the May 1908 issue of the Apostolic Faith paper published in Los Angeles said: “For the next issue of this paper address THE APOSTOLIC FAITH CAMPMEETING, PORTLAND, ORE.” Incidentally, this move of the paper from Los Angeles to Portland caused a lot of criticism of Sis. Crawford. She stole the paper; she destroyed Seymour’s influence by stealing his mailing list, and other similar charges were made against her. Quite obviously, if Seymour was the publisher, then he was responsible for that note in the May issue of the paper (still in Los Angeles) stating that the next issue would be from Portland. If she stole it from him, then he was her accomplice. Preposterous! The first Portland issue in July 1908 carried the notation “We have moved the paper which the Lord laid on us to begin at Los Angeles to Portland, OR. which will now be its headquarters.” Interestingly, that first paper was published from the Mt. Tabor camp meeting, a temporary location. It was not until October that the Front and Burnside location was used by the church. Then, on 11 October 1909, the church was incorporated in the State of Oregon at Portland. Signers on the incorporation document were 1) Jennie E. Seymour, 2) Malinda Mitchell, and 3) Edward W. Doak as trustees.

Back in Texas and the neighboring states, many of the former Apostolic Faith congregations became independent groups. To them, the name Apostolic Faith meant Chas. Parham and it was therefore unacceptable. Howard Goss contacted Charles H. Mason and asked to be licensed in his church, the Church of God in Christ. We don’t know if he was the first, last, or in-between, but most of the other former Apostolic Faith preachers were also licensed by Mason. It seems that for a while, half of Mason’s congregations were whites. To these people, Seymour was only a temporary leader. He was still Apostolic Faith and that wasn’t going to work with his being out west and Parham still being Apostolic Faith in their area. It just came out wrong. Also, with the removal of the paper, Seymour lost a voice in the area. Racism was the problem, Seymour said, as he began to lose influence. Racism wasn’t the problem when people were leaving Parham in droves and looking to Seymour for leadership, but now he was falling into the same trap as Parham. Losing a part of his followers caused bitterness to spring up. He blamed whites for bringing in fanaticism, (sounds familiar, doesn’t it?) and specified that his successor be a person of color. Racism, or any other kind of bigotry, is against the spirit of the Gospel, but when people begin to accuse others, it is sometimes a reflection of themselves they see. Ultimately, Seymour said that speaking in other tongues was not necessarily the initial evidence of being baptized with the Holy Ghost. That is just the opposite of what he said upon arriving at Mrs. Hutchens’ church on Santa Fe Street in February 1906.

Portland had become headquarters for Sister Crawford. There was no solution for her but to become independent of Seymour. This was formalized on 31 January 1922 when Supplementary Articles of incorporation were signed by 1) Florence L. Crawford 2) R. Robt. Crawford, and 3) Mary A. Soyster as trustees. But she had her share of troubles here also. Things didn’t always go well in Dallas, OR. It was about 1909 or 1910 when some questions came up and Sis. Crawford sent Sis. Soyster to Dallas to resolve them. She returned without success. Next, Sis. Crawford went to Dallas and asked if they wanted to align to the Portland standard. They took a vote and the vote was no, no they didn’t want to continue in fellowship with Portland. Of course the vote wasn’t 100%. The Holmans, the Janes, and several other families began holding cottage meetings. Thus began the Dallas Apostolic Faith Church. Some of the people in Dallas, unaware that Sis. Crawford had started cottage meetings in San Francisco in 1906, believed that Dallas was the first branch church. It is true that when she first went to San Francisco, she was living in Los Angeles, and that she was on the ministerial staff there, but there was never any question of the fact that the people in San Francisco looked to her as their leader from the start.

William H. Durham published a paper from his North Ave. Mission in Chicago. As time went on, he began to explain how that Christ died once for our sins. He called it the “Finished Work of Calvary”. In time, this idea was expanded to say simply that we are saved and sanctified at the same time; all we have to do is claim it. We can begin to grow in sanctification when we are saved, but perhaps never fully reach it.

Note: Since sanctification is, and always has been, under attack we should take time out to look at it briefly. God showed Moses a pattern when he was on the mount. There were three places where the blood of sacrifice was to be offered; the first was at the Brazen Altar, the second at the Golden Altar, and the third was before the Ark within the veil. Hebrews 9:7,8 explains that the Most Holy Place beyond the veil symbolizes the Holy Ghost. We know that no one was permitted to come before the Golden Altar without being sanctified and we know that sins were confessed before the Brazen Altar where the sacrifice was being slain. Trying to combine or omit these steps constitutes a violation of God’s plan. Durham had changed his theology by altering God’s plan. It seems he wanted to make things easier by hauling the Golden Altar out and setting it up on top of the Brazen Altar, then skipping the Holy Place. Durham’s doctrine is based upon subjective argument, not Bible. It is therefore invalid; but it is not a good subjective argument. God is Triune; Christ was in the grave three days; we are created body, soul, and spirit; blood was struck three times at the Passover (once each upon the two side posts and once upon the lintel). Should not our return to God be in three steps instead of only two? Well, subjective arguments don’t really count, this was just to show that his argument was not good even from the subjective point. Back to the Biblical point, Christ prayed His intercessory prayer for the sanctification of those whom the Father had given Him out of the world as recorded in the seventeenth chapter of John. They were not of the world, even as Christ was not of the world and He had kept them through “thy word”. Now He prayed that they might be sanctified that they may be one with the Father and with the Son. They weren’t sanctified when they were taken out of the world. Note that the purpose for sanctification is that we might be one with God and with each other; not for the benefits that result from this relationship. A basic misunderstanding of sanctification often results from this confusion.

In time, there were a few people who carried Durham’s subjective argument to its logical conclusion. Christ died for our sins; at the same time He suffered without the gate that He might sanctify His people with His own Blood. BUT, at the same time He died, the veil of the Temple was rent in twain. This signified that the way into the Most Holy Place was opened. This emboldened some to say, “When He saved me, He sanctified me, and when He sanctified me He baptized me.

Howard Goss heard Durham preach in Melvern, AR. about 1910 and changed his teachings to be like him. So did a lot of other former followers of Parham who were now part of Mason’s Church of God in Christ. Durham returned to Los Angeles and tried to preach in Elmer Fisher’s upper room church at 327 1/2 Spring Street, but was not permitted to do so. He went next to the Azusa Street Mission and started preaching his doctrine. Seymour was away but when he heard of it, he rushed back home and stopped him. Frank Bartleman helped find a temporary place for Durham to preach and sat on the platform with him. The easier way was a smashing hit. Great crowds came to hear and join him. Not long afterward, (1912) Durham died, but his easier way is still popular today. His teachings were incorporated into quite a number of existing churches, but was denounced by Sis. Crawford, Seymour, Parham, Mason, and Fisher. One of the first new churches to be started using Durham’s teaching was Aimee McPherson’s Foursquare Gospel Church.

Frank Ewert came to Los Angeles about 1911, and soon became Durham’s assistant pastor, taking over when Durham died in 1912. He soon brought out the ‘Oneness’ or ‘Jesus only’ teaching. Surprisingly, Glenn Cook fell for it. He and Ewert rebaptized each other in Jesus’ name in April of 1914. It is easy to see how something like this could come from rejecting sanctification as an experience. Always trying to grow into sanctification without that full surrender God demands of us could never work. How could Glenn Cook fall for it and for not following Jesus’ instruction for baptizing? About seven years earlier, while Sis. Crawford was going to Salem and Portland, Glenn was on a similar mission to Oklahoma, Indiana, and points along the way. Now he was retracing his steps with another gospel; rebaptizing people. Did this affect us? It is a question of degrees; it most certainly had an impact upon us. We’ll get back to that later.

In 1913, some of the white ministers who had been operating under the umbrella of Mason’s church got together and expressed an interest in forming their own association that would more clearly define their goals and beliefs. Howard Goss came up with the idea and proposed it to E.N. Bell who published a church paper. Bell had accepted the ‘finished work of grace’ along with Goss. Thus, the two of them were the ones who made that decision to form an association. Daniel Opperman, Mack Pinson, and Archibald Collins joined them in issuing the ‘call’ and it was directed to all the churches of God in Christ, to all Pentecostal or Apostolic Faith Assemblies. This would be primarily the white congregations who had affiliated with Mason (who was also invited and asked to advise and assist) and all the other independent, or undecided congregations who had been in Parham’s Apostolic Faith. Mason still held to the original doctrines while none of the five did so. A large group of ministers met in 1914 in response to the ‘call’. But by the time of their second meeting in 1915, the Ewert doctrine had split the five leaders. Bell and Opperman had been rebaptized in Jesus (only) name. Bell rebaptized Goss. Pinson and Collins, as well as Bell, Opperman, and Goss, had reneged on sanctification so they could grow into it, a la Durham. The original stated goal was to allow differences within each congregation, to create an association, not a denomination; each congregation could define its own specific doctrines. But the ‘Jesus Only’ doctrine had split them already. Goss and Opperman left to start a new church that ultimately became the United Pentecostal Church, a ‘Jesus only’ organization. Bell, in a compromise move, switched back to Trinitarian baptism and regained his position as leader of the organization. Those following Durham’s teaching somehow avoided a showdown with those who taught sanctification. The ‘Finished Work’ was clearly backed by the leadership, no division there, but they did not force the issue with those who still taught sanctification. The results are that some congregations still teach sanctification, although that puts them outside the mainstream. The new organization would not be a church, but an association, an assembly of God. Well, that is an impossible goal; to be an undenominational church group. Whatever you do, however you do it, it will become a denomination.

So the Assemblies of God and the United Pentecostal Church became the destination of most of those who had been Apostolic Faith under Parham until late in 1906. Both follow Durham, (you don’t have to be sanctified before receiving the baptism) and one follows Ewert (disregards Christ’s instruction for water baptism). There is a notable exception that some Assembly of God preachers teach entire sanctification as a necessary prerequisite to being baptized with the Holy Ghost. So how does all this affect us? Well, all these people claim Azusa Street Mission as their roots even though they disagree with the original doctrines. (Charles Mason went to the Azusa Mission for his baptism; therefore, when those who had been a part of Parham’s Apostolic Faith Bands moved to the Church of God in Christ, they felt they had moved their roots from Parham to Azusa.) Also, some of the churches under the influence of Cook, but never Parham, retained the name Apostolic Faith or some variation of it. You can find both black and white Apostolic Faith churches that are ‘Jesus Only’, or non-Trinitarian. We distance ourselves from those who accepted these new (false) doctrines, yet we should not let that make us forget our own heritage.

On the Day of Pentecost, people from many different countries were gathered at Jerusalem. There they heard Galileans praising God in their own national languages, Acts 2:5-7. Today, people who believe as they did at Azusa in 1906; who are sanctified as a second definite experience prior to being baptized with the Holy Ghost, and who speak in praise to God in understandable foreign languages are usually (but not always) called Pentecostals. People who believe as Durham taught, and who speak in tongues, but not necessarily an understandable language, are often (but not always) called Charismatic. We are Pentecostal. We are Trinitarian. Our roots are Holiness. Our doctrines are the original doctrines learned at The Apostolic Faith Azusa Street Mission in 1906.

The practice of letting anyone sit on the platform if they claimed the Pentecostal doctrine proved to be troublesome for Sister Crawford. Former associates wanted to use her platform to evangelize their ‘new light’. Numbers were all on the side of change. Sister Crawford felt almost overwhelmed. She was an island. Her husband Frank had waged, and won, a custody battle with her, and for about a year Mildred was taken away from her. She had no one to turn to, no leader and no peers in whom to trust. Her reaction was to determine she would die fighting rather than give up or compromise. “You can sever my right arm from my shoulder, but I will never back up or compromise the truth”, she would say. Two effects of this struggle would last for a long time. (Remember how Jacob limped for the rest of his life after he wrestled with the angel?) 1.) People who did not support her were asked to leave; no formalities, just get your hat and go. 2.) She strongly discouraged marriage. Today we can be thankful for her determination and courage. Without it, she would surely have failed. Our paper still carries the same doctrines it did in 1906, although now our young people are not discouraged from marrying and people are not asked to leave, even though they hold different doctrines, just so long as they do not try to promote those beliefs in our church. We are no longer in our infancy and everyone knows what we stand for.

Bro. Ray Crawford was converted at about 17 years of age. Two years later he was ordained as a minister. This was a great help to his mother as she now had someone within her own family to lean on for help and support. Mildred had been a constant and close companion to her mother since the earliest years, but when she was about twelve, her dad took her from her mother through a custody suit, and for about a year she only had weekend visitation rights. This was about 1909 and just as Bro. Ray was answering the call to preach. He referred to his mother as ‘mother’ and soon everyone else was doing the same. She became “Mother,” or more formally, Mother Crawford.

Frank Crawford was saved in Los Angeles and came to camp meeting in Portland in his later years and was an Apostolic in the end. Bro. Ray was so happy to see this happen. Sis. Crawford surely must have prayed for him many times during her life. Frank was a man of medium build, and an easy smile (after he was saved). He introduced himself by saying “It’s that old familiar name of Crawford.” It was hard for those who knew him to visualize him as being Bro. Ray’s father, as Bro. Ray was such a big, tall man.

Back to Index

CHAPTER 5

A History of Camp Meetings

Pastor Glassco held a holiness camp meeting at 12th and Division Street in Portland in 1906. In 1907 Pastor Hanson of Dallas, Oregon joined him in a Pentecostal camp meeting at the same location. Sister Crawford arrived in Portland before that camp meeting began and stayed for a part of the camp meeting before returning home to Los Angeles. Before the 1908 Mount Tabor camp meeting, two important events occurred; Sister Crawford moved to Portland and Pastor Glassco resigned as pastor in deference to her. The Apostolic Faith paper, formerly published in Los Angeles, was published from the Apostolic Faith Camp Meeting at Mount Tabor in Portland. Assisting ministers at that camp meeting were Rev. J.G. (Jack) Robbins and Rev. L.N. Bourcey. Bro. Bourcey was a mission preacher in Portland before going to Salem to hear Sis. Crawford there in December 1906. He continued in affiliation with the congregation in Portland. Bro. Jack first came to the 1907 camp meeting at 12th and Division.

1909 through 1920 camp meetings were held each year in a large tent or temporary building. However, during these years, there was a permanent church location and the camp meetings were at various temporary locations. The ten-acre site at 52nd and Duke was purchased in 1920, and a tent erected there for that camp meeting. By the next summer, 1921, the present tabernacle had been built. Two subsequent enlargements brought it to its present size; in 1939, wings were added to each side and in 1947 the platform was moved farther back, thus extending the length of the building.

Back to Index

SUMMARY

CHAPTER 1

In summary, we see that on January 1, 1901, Mrs. Agnes (Ozman) La Berge, with a few of her companions present, prayed that she might receive the Holy Ghost if she had not done so when she was sanctified. She and her companions had been involved in prayer and Bible studies for about ten weeks. It was just a little past midnight when their prayers were answered. After being baptized with the Holy Ghost, she began to pray in another language.

Rev. Charles Parham, leader of the Bible school where this occurred in Topeka, Kansas, took the name of Apostolic Faith for the group and evangelized there and in the adjoining states for a little over three years. Going on to Texas in late 1904 or early 1905, he began having great success in the meetings. W. Carothers joined with Parham and was made Field Director. Parham took the title of Projector for himself. They started another Bible school; this time in Houston Texas in the fall of 1905. Houston was racially segregated then, but a black preacher, Rev. W. Seymour listened in on the school and embraced the teaching without personally experiencing the baptism at that time.

Back to Index

SUMMARY

CHAPTER 2

In early 1906, Seymour was asked to come to Los Angeles as pastor of a holiness church there. When he arrived and began preaching, as he had been taught at the Apostolic Faith in Houston, Mrs. Hutchins, leader of the group, rejected him as pastor and locked him out of the church. Instead of returning to Houston, Seymour began holding cottage prayer meetings in the home of Richard and Ruth Asbery. There, on April 9, 1906, several black women were baptized with the Holy Ghost and spoke in other tongues. Later on in the week, Seymour also was baptized with the Holy Ghost, and by the following Sunday, they had moved the meetings to an old, semi-remodeled Methodist church on Azusa Street.

Florence Crawford heard about the meetings and began to attend. She consulted Seymour about her spiritual condition and was told, “Sister, you have a wonderful case of salvation, but you need to be sanctified.” After being sanctified and, later, baptized with the Holy Ghost, she soon joined the ministerial staff as well as the office staff. Soon she began making evangelistic trips. It was Oakland in August and then again in November; this time going on to Salem, Oregon and then on to Portland before returning home by way of Oakland in January of 1907.

Back to Index

SUMMARY

CHAPTER 3

1907 was, in many ways, a year of great change. After two weeks in Portland, Sis. Florence Crawford had returned to Los Angeles to face a difficult year in her own domestic life. She returned to Portland again in the spring; and remained for most of camp meeting when she was called home for a time. She moved from her home in the Highland Park area to 149 E Ave. 53.

In early 1908 Sis. Crawford moved to Portland and established that as headquarters for her work; bringing with her the paper she helped start in Los Angeles. Sis. Lum also came with her.

Back to Index

SUMMARY

CHAPTER 4

Winds of change swept through churches. New doctrines sprang up among old friends, and pressures for change reached all the way to Portland. Sister Crawford isolated and insulated herself and stood alone to preserve the original doctrines. She prevailed. Doctrines of the Apostolic Faith, Headquarters, Portland, Oregon, are the original doctrines preached at the Azusa Street Mission when she arrived there in April of 1906.

Cardinal among doctrines that have been maintained is the requirement for sanctification PRIOR to receiving the baptism of the Holy Ghost, and of the Divine Trinity. We have kept the Faith.

Back to Index

SUMMARY

CHAPTER 5

Camp meetings have always been an important part of our church mission and outreach. They are a high point of our year, as we count the year from one camp meeting to the next.

CONCLUSION

It was at great personal cost and hardship that Sister Crawford first brought the Pentecostal message of the Apostolic Faith to Portland, Oregon. It was with great personal courage and determination that she isolated the work from a more popular and easier way while the church was in its infancy. We who enjoy the ‘Old Fashioned Way’ owe her a debt of gratitude for giving herself so unselfishly in those crucial years. We still enjoy a special blessing by holding a camp meeting each year.

Back to Index

Bibliography

    PUBLICATIONS

The Apostolic Faith     #1 & #2     Published by The Apostolic Faith Movement of Los Angeles
The Apostolic Faith     #3, #4 & #5     by The Pacific Apostolic Faith Movement, Hq. Los Angeles
The Apostolic Faith     #6 through #13     by The Apostolic Faith Mission, Hq Los Angeles

Richard Crayne Morristown, Tennessee     Early 20th Century Pentecost     January 13, 1960 Richard Crayne

Stanley M. Burgess, Gary B. McGee & Patrick H. Alexander,     Dictionary of Pentecostal and Charismatic Movements     Regency Reference Library / Zondervan

Vinson Synan     The Holiness Pentecostal Movement in the United States     William B. Eerdmans Publishing Co.

Carl Brumback     SUDDENLY...FROM HEAVEN     Gospel Publishing House, Springfield, MO.

Frank Bartleman     How Pentecost Came to Los Angeles

    NEWSPAPERS

The Kansas City Journal,     Kansas City, Missouri, Tuesday, January, 22, 1901:
    Page 1, columns 3 and 4 WAS A PENTECOST “Apostolic Faith” Believers Claim a Gift of Tongues

    UNPUBLISHED WRITINGS

Elsie Ott     A History of The Apostolic Faith, Hq. Portland,     Mid-December 1906-1940

    INTERVIEWS, DISCUSSIONS, TAPE RECORDED HISTORIES

Ora Janes     An Interview     Pastor Hanson’s church/Apostolic Faith church, Dallas OR., 1906-1907
Viola Davis     Personal Conversation     The Apostolic Faith, Albany OR., 1906-1907
R.R. Crawford     Cassette tape recording     Personal Background and History
L.C. Carver     Cassette tape recording     Report on church history, Costa Mesa Conference, Nov. 18,1986

For the pre-history of our church, 1901 through 1905, if more than one version of a story exists, the collection of stories by Richard Crayne is accepted as the authority. For the early-history, 1906 through 1908, The Apostolic Faith, a church paper published by the Azusa Street Mission, is accepted as the highest authority.

Back to Index